Acasă Cronica De ce să citești All about love, de bell hooks

De ce să citești All about love, de bell hooks

de Gazeta de Artă Politică

de Carolina Vozian

Scriitoare, profesoară, activistă feministă afro-americană, care vorbește asumat dintr-un punct al intersecției dintre identități, bell hooks este una dintre cele mai importante voci academice ale secolului XX. În cărțile sale ea analizează și deconstruiește funcția etniei și a genului în cultura contemporană.

S-a născut în 1952, în SUA, în Hopkinsville, Kentucky, un oraș mic și segregat rasial. Comunitatea în care a crescut i-a conturat identitatea, a fost locul unde a învățat ce e solidaritatea și cum să transforme experiența rasismului trăit zi de zi în putere și rezistență. Venind dintr-o familie de muncitori, învățând o vreme într-o școală segregată, pe la 10 ani a început să scrie poezii, să le citească în public și să înceapă a-și contura rezistența la opresiune prin scris. În școală a avut ca mentore un grup de profesoare dedicate să ajute copiii afro-americani să își crească stima de sine, în pofida faptului că se confruntau constant cu rasismul.

bell-hooksCa femeie, în loc să devină silențioasă și politicoasă, bell hooks a vorbit. Încrezătoare, puternică, vulnerabilă: legitimă. La 19 ani a început să scrie prima carte, Ain’t I a woman, pe care a publicat-o peste 6 ani și care a devenit o carte centrală în discursul feminist antirasist. După ce și-a dat doctoratul în literatură engleză, a devenit profesoară universitară, fiind convinsă că acest rol era cel mai important dintre câte ar fi putut să aleagă. Făcând parte dintr-un grup căruia istoric și legal i s-a oprit accesul la educație, bell hooks a considerat că a preda este o formă politică de rezistență.

A predat la diverse universități și în 2014 a fondat Institutul bell hooks, la Bearea College, în Berea, Kentucky.

bell hooks este una dintre primele teoreticiene care a introdus etnia și clasa în teoria feministă.

*

De ceva vreme vorbesc despre All about love scrisă de bell hooks, trimit citate în conversații cu prietenele și prietenii când mi se pare că e potrivit, fac pledoarii să o citească toată lumea.

În All about love poți să dai de unele pasaje care, scoase din context, te pot face sceptică sau reticentă – de exemplu unele fragmente din biblie sau unele ridicări în slăvi ale iubirii. Dar ar fi păcat să nu o citești. Pentru că în ea bell hooks deconstruiește și demistifică iubirea capitol cu capitol.

Definiții

bell hooks afirmă că iubirea adevărată este anticapitalistă și antipatriarhală și ar trebui să stea la baza comunităților și a luptelor pentru justiție socială. Ea definește iubirea adevărată, deloc mistic, ca pe o combinație de grijă, devotament, încredere, cunoștințe, afecțiune, comunicare, responsabilitate și respect. Mulți credem că iubirea e ceea ce simți, nu ce practici. Avem diverse definiții prinse din aer: atracție sexuală combinată cu afecțiune; grijă și afecțiune care scuză abuzul; conexiune romantică în exclusivitate șamd. bell hooks scrie că e nevoie să deconstruim tot ce am învățat și tot ce credem că ar fi iubirea în lumea contemporană, acest sentiment misterios care ne posedă în diferite momente din viață și ne umple de fericire, pentru ca apoi ne trezim din nou aruncate în mâzga realității. Ea insistă pe faptul că iubirea e un verb; nu e ceva ce simți, e ceva ce faci. E o practică zilnică și o etică.

De asemenea, iubirea nu poate să coexiste cu abuzul și cu puterea. Oriunde e folosită puterea pentru a justifica iubirea, sau invers, este vorba despre cu totul altceva.

Iubirea în capitalism

bell hooks analizează conexiunea dintre iubire și capitalism și modul în care capitalismul a pervertit și apropriat noțiunea de iubire, așa cum a făcut cu multe alte lucruri.

Deși aparent în capitalism vedem dragoste peste tot – inimioare roz, filme romantice și basme pe care le internalizăm din copilărie – trăim de fapt într-o lume profund lipsită de iubire. Pare un paradox, dar nu este. Ce identifică bell hooks ca iubire nu este ceva magic sau mistic sau de neatins. Nu este poțiunea care îți tămăduiește toate rănile, dacă o găsești.

În prezent, ”găsirea” iubirii e o temă vehiculată constant. Peste tot în filme, cărți, muzică există dorința de iubire și suferința din cauza ne-găsirii acesteia. Aproape nicăieri iubirea nu e prezentată ca o etică și ca un mod de viață asumat, la care lucrezi constant, ca o practică zilnică în relația cu tine și relația cu lumea.

Iubirea în capitalism este văzută greșit. Trăim într-o lume injustă, cu inegalități grave și cu extrem de multă suferință de pe urma acestora, iar consumerismul ne oferă plăceri imediate. Suntem într-o constantă căutare de droguri.

De multe ori, ”iubire” se numește doar perioada de început a unei relații romantice, când oamenii încă nu se cunosc. E vorba despre perioada hormonală de îndrăgostire, aceasta fiind drogul pe care îl caută oamenii ca pe o eliberare de viața reală, iar când hormonii nu mai sunt la cârmă, încep să caute o ”iubire” nouă.

Tot ce ne oferă satisfacție imediată ne orbește la injustițiile grave și cruzimea lumii în care trăim, ne face să uităm de noi, să nu deconstruim opresiunea internalizată, să nu tindem spre a schimba nimic în noi și în jurul nostru. Trecem de la un escapism la altul, trăim într-o inconștiență de sine generală și asta e tot ce vrea capitalismul de la noi și ceea ce îl face să prospere.

Iubirea în patriarhat

În patriarhat, ca în orice alt sistem de putere, se presupune că există o parte superioară și una inferioară. Cineva puternic și cineva slab. bell hooks afirmă că o etică asumată a iubirii nu ar mai permite dominarea, în orice situație socială.

Deși femeile sunt cele învățate de mici să practice iubirea, iar bărbații – să o primească, cei din urmă au multe de zis la subiect. Cea mai mare parte din literatura despre dragoste renumită este scrise de bărbați. Un text despre iubire venit de la o femeie scriitoare trebuie să se depășească pe sine ca să nu fie considerat penibil, hiperemoțional, neimportant, și într-un final să fie oricum încadrat în sertarul cu ”literatură feminină”. Cert e că romanele de dragoste scrise de bărbați au cele mai multe cititoare femei. Aici intervine sexismul internalizat, femeile care cred că deja știu tot ce ar putea să spună o altă femeie și nu au ce să învețe de la ea, însă sunt extrem de curioase ce are un bărbat de zis despre iubire. Bărbații care scriu despre iubire, scriu despre experiența lor în care au primit și primesc, ceea ce e o poziție privilegiată. Femeile scriu despre lipsa și dorința de iubire, o poziție privită cu suspiciune.

De asemenea, cunoaștem cu toții că o mare parte din munca emoțională în majoritatea relațiilor romantice heterosexuale tradiționale este făcută de femei. Femeile creează discuții, încearcă să rezolve conflicte, renunță la unele dintre nevoile lor, se pliază după nevoile partenerilor, își schimbă comportamente de dragul relațiilor șamd.

Bărbații, de multe ori și unii feminiști, oscilează între bărbat macho într-o poziție de putere și băiețel care refuză să crească. Iubirea este ceva ce ei primesc, de cele mai multe ori, nu ce oferă.

bell hooks scrie despre foarte mulți bărbați declarat feminiști, care în relații rămâneau niște băieței ce refuzau să crească și să facă orice muncă emoțională, pentru că nu doreau să devină niște bărbați macho, așa că nu mai creșteau deloc. Ca să evolueze, să își contureze o altă identitate decât aia prescrisă de societate, ar fi trecut prin multă suferință. Acceptarea suferinței este inerentă practicii iubirii și a deconstruirii masculinității toxice. Refuzul durerii care însoțește învățarea iubirii este refuzul de a crește și de a te bucura de creșterea persoanelor alături de tine.

Iubirea în comunitate

Cel mai important mi s-a părut faptul că iubirea este baza unei comunități. bell hooks afirmă că acestea susțin viața, nu familia nucleară, nu cuplul, și cu siguranță nu individul. Capitalismul și patriarhatul au distrus în mare parte conceptul de comunitate,ca să alieneze oamenii unii împotriva altora, fiecare în celula sa, în care să acumuleze bunuri și să fie normalizată exploatarea. A fost înlocuită pasiunea de a ne conecta cu pasiunea de a poseda.

De asemenea, familia nucleară există ca să păstreze puterea în mâna unui bărbat(într-un cuplu) și în mâinile a doar doi oameni asupra copiilor. În așa fel, ne obișnuim de mici cu disciplinarea și reducerea la tăcere, cu obediența, și ne transferăm în viața adultă cu aceste cunoștințe despre lume, în care ori sutem exploatați, ori în poziții de putere, ori aspirăm la putere din niște locuri în care nu o avem.

Individualismul și izolarea sunt opuse rezistenței. Să reziste unui sistem injust poate doar o comunitate. O comunitate care practică arta iubirii este tot ce este opus ierarhiei, abuzului, puterii, autorității.

Iubire de sine

Multe și mulți dintre noi venim din familii în care am fost crescute și crescuți în abuz fizic sau psihic. Acolo am învățat să credem că iubirea poate să fie alternată cu puterea și să coexiste. E un mare fals. Abuzul neagă iubirea. Abandonul neagă iubirea. Neglijarea, disciplinarea, manipularea emoțională, inducerea fricii neagă iubirea. Pe cât de important este să realizăm că familiile noastre nu poartă vina individual pentru ce ni s-a întâmplat, ci sunt și ele un produsul unui sistem profund eronat, pe atât de important e nevoie să ne recunoaștem rănile și să începem procesul de vindecare. E modul în care putem să creștem. bell hooks vorbește nu despre iubirea de sine ca acel proces narcisic și individualist, care servește consumerismul și ne îndeamnă să mergem la spa și la mall ca să ”ne respectăm pe noi”.

Ea scrie despre iubirea de sine care nu poate să existe în individualism și izolare. Despre drumul nostru spre a ne respecta pe noi înșine, a avea grijă și a ne oferi nouă afecțiune, replicând acest proces și asupra oamenilor din jur.

Este esențial să ne construim stima de sine, care e o practică de a trăi conștient, în acceptare de sine, cu resposabilitate asumată în legătură cu noi și cu cei din jur. Este o practică a integrității personale. Să ne respectăm pe noi însene și înșine, la bell hooks, înseamnă să putem privi critic lumea în care trăim, să o chestionăm, să ne autochestionăm, să trăim conștient.

Acceptarea de sine e un proces foarte lung și anevoios, în cele mai multe dintre noi există o voce care ne spune constant cât de lipsite de valoare suntem, ne umple de rușine, frică, de simțul ridicolului și ne blochează, fără să mai putem să creștem. De aceea, zice bell hooks, că e important să ne întoarcem la rănile noastre și să începem conștient să ne punem bazele stimei de sine. Odată ce ne respectăm pe noi înșine, putem să îi vedem pe oamenii din jur ca pe niște egali. Odată ce învățăm solitudinea, nu mai fugim în oameni ca să ne umplem golurile interioare, ci intrăm în relații pentru că îi apreciem ca persoane în complexitatea lor, nu ca pe niște spații de refugiu. Iubirea de sine este fundamentul iubirii pentru celelalte/ceilalți.

Critica mea la All about love vizează perspectiva heteronormativă din care e scrisă, faptul că se vorbește despre relații romantice doar în termeni de bărbați-femei și tiparele în care există acestea și aceștia. Se vorbește și despre căsătorie, pe alocuri într-un fel care nu o chestionează ca pe o instituție istoric patriarhală. Mariajul heterosexual e prezentat ca o uniune prolifică iubirii adevărate, fapt ce o fi posibil în 1 la sută din cazuri, dar sunt complet ignorate implicațiile misogine, homofobe și de control instituțional a legăturilor dintre oameni, care vin la pachet cu mariajul.

Perspectiva pe alocuri tradițională, însă, nu ar trebui să ne oprească din citit All about love, despre care cred că poate fi o lecție despre iubire pentru noi toate/toți.

 

Lasă un comentariu