Acasă Teorie Realism socialist și gen – Despre dreptul de a privi și interpreta arta trecutului recent dintr-o perspectivă feministă locală

Realism socialist și gen – Despre dreptul de a privi și interpreta arta trecutului recent dintr-o perspectivă feministă locală

de Gazeta de Artă Politică

de Laura Sandu

ufdr

Titina Călugăru – Țărancă ufederistă (sursă: Revista Arta)

Din perspectivă feministă, situată, studiul modurilor în care receptăm reprezentările genizate în pictura realist socialistă românească, se poate dovedi relevant pe mai multe planuri.

Ar fi interesant, de exemplu, să vedem dacă, privind tablouri cu femei din perioada realist socialistă, din postura noastră locală și contemporană de subiecți genizați, putem identifica și dacă apoi ne putem conecta la valențele proiective emancipatoare declarate ale acestor reprezentări.

În ce fel ne este influențată receptarea de faptul că aceste reprezentări sunt încărcate de interpretările noastre asupra istoriei recente, de memoria și aspirațiile noastre? Putem oare, ca femei de vârste diferite (care au trăit sau nu în comunism), cu istorii personale diferite și cu afilieri ideologice diverse, să negociem un teritoriu comun pentru receptarea acestor imagini? Cum putem începe discuția despre crearea unor proiecții colective despre cine credem că am fost, suntem și vom fi, pornind de la aceste reprezentări? Și, dintr-o perspectivă asumat feministă și locală, ce discuții despre potențialul reprezentărilor artistice în crearea de resorturi de emancipare și de solidarizare poate deschide (re)interpretarea acestor imagini cu femei din pictura realist socialistă?

Sunt doar câteva dintre întrebările pe baza cărora putem vedea dacă tentativa de construire a unei astfel de poziții de interpretare a artei realist socialiste este viabilă și utilă. Dar drumul până la ele este unul anevoios.

De când am început cercetarea pe această temă, am avut parte deseori din partea persoanelor cu care am stat de vorbă (de la specialiști în domenii conexe sau fără legătură, la oameni din afara zonei academice) de reacții emoționale negative sau de tentative de delegitimare, pe care le-am grupat în trei categorii, în funcție de elementul care le-a declanșat:

1. Trecutul recent și dreptul de a dezvolta o narațiune despre el – ”Ce știi (înțelegi) tu despre anii 50 (respectiv comunism, pictura realist socialistă etc.)?”

2. Arta și definițiile ei – ”Dar realismul socialist nici nu e artă.”

3. Feminismul și legitimitatea lui epistemologică – ”Dacă perspectiva ta e feministă, cercetarea ta e politică, deci nu e obiectivă.”

Dar deși le-am grupat astfel, cele trei elemente declanșatoare de reacții afective merită și poate chiar trebuie tratate împreună, într-o analiză a felului în care lucrează ele, în interiorul discursului dominant local, pentru a delegitima sau a redirecționa tentativa unei interpretări precum cea pe care am propus-o.

Voi face în continuare schița unei astfel de analize, căutând să numesc câteva dintre caracteristicile ”locului” din care se impune abordată, în prezent, atât de puțin discutata artă realist socialistă. Voi urmări apoi, în partea a doua a acestui eseu, să descriu pe scurt necesitatea și posibilitatea unei perspective feministe situate asupra acestei arte.

catargi-zidarita

H. Catargi (sursa:http://tinyurl.com/h53vrjl)

Despre realismul socialist în artele plastice românești s-a scris puțin. Studiile cele mai vizibile privesc în special mecanismele interne de producție a artei, cadrul instituțional și normativ, și relațiile de putere dintre instanțele artistice și cele politice. Receptarea acestui tip de imagine artistică, încadrarea comentariului asupra sa în discursul post-comunist nu a avut parte până acum de mare atenție din partea specialiștilor. Arta românească realist socialistă este în prezent subsumată ariei tematice a ”artei comuniste” și rareori tratate separat în expoziții1, cercetare sau conferințe dedicate exclusiv acestui subiect dificil.

Este un subiect greu de abordat pe de o parte din lipsa unui volum suficient de studii de bază, tributare istoriei, teoriei și sociologiei artei. Pe de altă parte, din motive instituționale: pare că lipsește interesul instituțiilor de a face posibilă expunerea lucrărilor, de a facilita accesul cercetătoarelor și cercetătorilor la ele prin mai buna organizare și digitalizarea arhivei, de a crea condițiile pentru datarea acestora de către istoricele de artă. Chiar și accesul la resurse de gradul al doilea (reproduceri ale imaginilor în presa culturală) este anevoios, arhivele din biblioteci fiind ele însele de multe ori incomplete. Nu există încă un număr suficient și accesibil de lucrări care să descrie această situație și procesele care o caracterizează.

În al doilea rând este un subiect sensibil, privitor la trecutul nostru recent, iar abordarea sa implică o poziționare față de regimul comunist și de ”arta angajată”, precum și concluzii explicite sau implicite cu valențe morale, referitoare la ”integritatea” oamenilor de cultură.

În plus, chiar și când poartă costumul sobru al jargonului și practicilor discursive academice, discuția despre realismul socialist în artele plastice rămâne de cele mai multe ori încărcată afectiv. Spre exemplu, în studiul de referință Artele plastice în România – 1945-1989, Magda Cârneci folosește recurent în analiza sa la arta primei perioade a regimului comunist, o serie de termeni precum distrugere, destructurare, interzis, control, supus, servil, ilustrând foarte elocvent, inclusiv semantic, raportarea sa afectivă la imaginea răului indiscutabil intrinsec acestei perioade.

Un alt exemplu: în lucrarea O sociopsihanaliză a realismului socialist, apărută în 2009 și prefațată de Nicolae Manolescu și prezentată ca fiind ”dedicată traumei totalitare”, cercetătoarea Alice Popescu folosește de asemenea o serie de termeni puternic încărcați afectiv. În discuția despre reprezentările subiecților genizați în realismul socialist, semnificată ca ”distorsiune”, apar recurent termeni precum elimină, confiscă, impune, exorcizează, ocultare, anxietate, spectru, neagră presimțire etc. Și exemplele pot continua.

varga

Ștefan Szonyi – Ecaterina Varga (sursa: Revista Arta)

Cine are și cine nu are dreptul și legitimitatea să interpreteze trecutul? Cum se acordă, obține și menține acest drept, mai ales când este vorba despre un subiect atât de specific care implică discuții despre relația dintre subiect, adevăr, politică și libertate? Care sunt criteriile după care se recunoaște validitatea afirmațiilor despre trecutul recent? Ce criterii au prioritate: calitatea și cantitatea referințelor, poziția ierarhică/notorietatea/recunoașterea de care se bucură emițătorul/emițătoarea, gradul de omogenitate a enunțurilor cu specificul narațiunilor mainstream?

În două articole care analizează caracteristicile discursului elitelor culturale locale după 1989, primul concentrându-se pe retincența acestui discurs față de valorile de stânga, iar al doilea pe identificarea efectelor sociale ale discursului elitelor, cercetătoarele Isabela Preoteasa2 și Cosmina Tănăsoiu3 insistă pe câteva elemente recurente.

Isabela Preoteasa susține că în perioada post-comunistă, discursul intelectualilor a fost de la început marcat de o direcție profund și explicit anticomunistă, și a avut un caracter strict moralizator, bazat pe postularea unor idei care permiteau detașarea clară de ideologia comunistă și de gândirea de stânga, în general.

Este un discurs care aplică o logică dihotomică înțelegerii politicului și socialului, marcat, așa cum arată Cosmina Tănăsoiu, de un reducționism etic. Acest discurs amenința dogmatic că negocierea și compromisul sunt acte care implică o moralitate discutabilă și a avut asupra societății efectul de blocare a capacității acesteia de a se ghida politic în lipsa vizei ideologice date de autoritatea morală a ”profesioniștilor” societății civile.

Profesionalizarea acestei autorități morale, precum și proclamarea irefutabilă a adevărului anti-comunist, s-au realizat și odată cu înființarea și funcționarea unor instituții precum Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (aprilie 1993), Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc (iunie, 2003) și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (decembrie 2005)4, sau cu redactarea, cu contribuția mai multor intelectuali publici, a Raportului Tismăneanu, în 2006, care a condamnat regimul comunist, calificându-l drept ”ilegitim și criminal”.

Odată cu profesionalizarea și instituționalizarea viziunii morale asupra comunismului, ca ideologie și practică, devine extrem de incomodă o poziție de cercetare și interpretare care să plece de la premize diferite, fie ele și unele care vor să transceandă dihotomia pro- și anti-comunism, sau pe cea a lui ”a fost doar bine/a fost doar rău”. Mergând și mai departe, putem specula că pozițiile care intenționează să depășească dihotomia respectivă ar putea fi percepute de autoritățile intelectuale anticomuniste drept amenințătoare din moment ce o legitimare a lor ar duce complet în derizoriu războiul pe care acestea îl poartă cu fantasma represiunii, din strania postură de voci disidente anticomuniste, care luptă împotriva unui regim care nu mai există.

Cosmina Tănăsoiu mai arată și că discursul post-comunist s-a format ca răspuns la nevoia elitelor intelectuale de a se legitima prin opoziție față de retorica establishmentului neocomunist și prin raportarea la neoliberalism și conservatorism ca elemente pe care le identificau drept cel mai ”pur” europene. Această retorică se caracterizează nu doar prin componenta sa anti-comunistă, ci și prin respingerea (teoretică) a politicului, în toate manifestările sale.

Discursul dihotomic, esențialist, normativ, autoritar și moralist al intelectualilor post-1989 fundamentează ”consensul” că nu se poate vorbi despre trecutul recent decât dintr-o perspectivă în același timp apolitică și anticomunistă, girată de profesioniști ai obiectivității și anticomunismului, care îi garantează astfel și moralitatea. Dreptul de a privi și de a interpreta arta trecutului recent nu poate fi acordat în lipsa asumării unei poziții similare.titina-calugaru-interogatoriul-exp-an-1953

Titina Călugăru – Interogatoriul (sursa:http://tinyurl.com/jglkhty)

În seria ”Un martor al realismului socialist”, apărută de-a lungul anului 1995 în Dilema Veche, Radu Bogdan, critic de artă proeminent al anilor 50, publică un demers de ”explicare” a mecanismelor care au făcut posibilă arta realist-socialistă. Demersul detaliat și presărat cu anecdote inedite din lumea artistică a timpului, are aura unei demne și raționale justificări (o explicare a felului în care statul și-a apropiat artiștii, prin susținerea revendicărilor lor sindicale, o revelare a strategiilor personale ale tuturor actorilor scenei de a-și împăca propria conștiință etc.), care ținând locul unui act de căință propriu-zisă, este coerentă cu dogmatismul discursului anticomunist și cu rigurozitatea sa morală. Faptul că criticul a ”trăit” și a fost activ în vremurile respective nu se întregește ca factor legitimator decât împreună cu această postură justificativă și cu afirmarea apăsată a unor elemente cheie ale discursului mainstream despre subiect (de exemplu că realismul socialist nu este artă și că ”numai evadând din perimetrul realismului socialist, numai printr-o sustragere, printr-o eludare – fie ele și inconștiente, operate instinctiv în virtutea deprinderilor înrădăcinate de vechea și sănătoasa noastră tradiție modernă – se putea atinge nivelul artei”), și susținerea lor cu observații directe, amintiri și anecdote (Spuneți-mi, vă rog – l-am întrebat – ce este realismul socialist? Cu un zâmbet abia perceptibil, Ilya Ehrenburg mi-a răspuns: Dacă o garoafă crește pe pământ socialist, ea este o garoafă realist socialistă! O eschivare plină de ironie, desigur, dar și plină de tâlc, așa cum aveam să înțeleg mai târziu.”). Doar astfel se poate vorbi, din postura cuiva care ”a trăit” vremurile despre care vorbește, despre trecutul recent.

Pentru cineva care nu a trăit trecutul recent, mecanismele funcționale de legitimare sunt altele. Nu voi insista însă aici decât asupra faptului că este interesant rolul pe care îl joacă situarea spațio-temporală în construirea credibilității unei narațiuni despre istoria recentă. Dacă în alte situații (când vorbim, spre exemplu, despre Modernitate), perspectivele situate de tipul celor decoloniale sunt respinse sau ignorate, atunci când vorbim despre istoria noastră recentă, situarea în spațiu și timp devine un element cheie.

Apoi, în logica în care politicul este strict separat de celelalte aspecte ale existenței, și are toate caracteristicile ”impurității”, abordarea artei realist socialiste nu poate pleca, în viziunea dominantă, decât de la premiza că realismul socialist nu este artă, sau că în cel mai bun caz este o pseudo-artă cu cel mult valoare documentar-istorică, din moment ce, oricât de apreciabile ar fi abilitățile unora dintre reprezentanți, produsele lor artistice sunt ”contaminate” încă din faza elaborării. Nu doar teoria care îl fundamentează, ci și practica, arta făcută împreună cu partidul, procesul de cenzură și aprobare, procedurile prin care regimul a căutat să le îmbunătățească viața artiștilor, arată cât de inseparabile sunt cele două, arta și politica, în realismul socialist, politicul contaminând astfel procesul artistic și anulându-i valoarea.

În fine, pentru că există consens asupra unicului ”loc” din care se poate privi și dobândi cunoaștere adevărată despre arta realist socialistă – anume un ”loc” al apoliticului și al respingerii viscerale a oricărui element care ar putea fi asociat ”militantismului”, o perspectivă feministă – în special una locală, cu valențe intersecționale, care derivă deci dintr-un feminism de stânga – devine automat neviabilă.

Cred însă că ea este neviabilă doar atâta vreme cât nu demontăm structurile osificate ale narațiunilor dominante. Și că odată făcut acest lucru, se deschide în fața noastră posibilitatea de a construi această perspectivă, întâi teoretic, apoi practic, pornind de la modul în care, ca locuitoare ale unui spațiu cu istorie comună, ce ne aparține și nouă, receptăm reprezentările genizate din arta realist socialistă.

(va urma)

sudorita

Tiberiu Kraus – Sudorița (sursă: www.muzeulartabv.ro)

1Au existat câteva expoziții în ultimii, dar puține au privit strict realismul socialist: în 2006, 1945-1964 – Realism socialist, la Galeria Pogany – Teatru I L Caragiale din București, curator: Pavel Șușară, a reunit 123 de lucrări dar exclusiv din colecții particulare. Expozițiile la care au participat instituțiile, cu lucrări din colecțile proprii, au fost dedicate mai degrabă întregii perioade comuniste. De exemplu, cea din 2011, de la Brașov „Arta sub comunism. Arta oficială a regimului comunist în colecţia Muzeului de Artă Braşov (1945-1989)” curatori Radu Popica, Anca Maria Zamfir, care a adunat puțin sub 20 de lucrări care pot fi încadrate în perioada realist socialistă. Sau cea din 2012, la Biblioteca Națională a României, Artistul și puterea – pictura românească între 1950-1990, care a reunit 600 de lucrări, printre care și cele ale unor ”artiști postbelici care s-au manifestat vădit împotriva URSS”.

2Preoteasa, I. (2002) ”Intellectuals and the public sphere in post-communist Romania: a discourse analytical perspective” in Discourse Society 13(2), 269-292

3Tănăsoiu, C. (2008) ”Intellectuals and Post-Communist Politics in Romania: An Analysis of Public Discourse, 19902000”, in East European Politics and Societies , 22(1), 80-113

4În 2009, prin Hotărâre de Guvern, INMER și IICCR au fuzionat devenind IICCMER.

Lasă un comentariu