Acasă Cronica Frici îmborcănate și minciuni etichetante. Narațiune și de-dramatizare

Frici îmborcănate și minciuni etichetante. Narațiune și de-dramatizare

de Gazeta de Artă Politică

de Mihaela Michailov

Explorarea unor teme incomode și a unor limbaje performative intersecționale, care testează de fiecare dată metode și forme de lucru noi, riscând și experimentând, se află în centrul spectacolelor Fapte vitejEști și PE BUNE, produse de Asociația pentru Carte și Teatru PETEC.

Fapte vitejEști (de/cu: Ruxandra Coman, Selma Dragoş, Paul Dunca, Smaranda Găbudeanu, Cristina Lilienfeld, Răzvan Rotaru, George Turliu. Muzică originală live: Rufi (Marian Cîtu) & George Turliu. Concept lumini: Alexandros Raptis) și PE BUNE (de/cu: Cătălin Diaconu, Cristina Lilienfeld, Filip Stoica, Oana Băluţă, Răzvan Rotaru, Selma Dragoş, Smaranda Găbudeanu, Victor Podeanu, Virginia Negru. Costume: Georgiana Gherghişan) sunt printre cele mai relevante spectacole pentru un public +7, pe care le-am văzut în ultimul timp.

„Frica e un borcănel

Te faci mititel în el

Și cum stai așa pitit(ă),

De pericol ești ferit(ă)

În borcanul tău cel mic

N-ai să crești, rămâi pitic.”

Fapte vitejEști e un spectacol despre fricile celor mici și angoasele celor mari, care se lovesc unele de altele până când ies scântei. Fapte vitejEști se ia la trântă cu fricile copiilor și neliniștile adulților, le înfruntă inteligent și cu umor, le dezbate tandru și le acordă toată atenția de care au nevoie pentru a se transforma în material performativ dens, în conținutul unui spectacol interactiv, care folosește teatru de umbre, zgomote produse live, coregrafie de grup și solo-uri, scene concentrate. Fapte vitejEști este o creație colectivă care își construiește un limbaj teatral propriu – perfect adecvat temei cercetate -, un cod de acces în subteranele fricilor pe care le ducem cu noi, prelungindu-le din copilărie ca pe o moștenire emoțională din ce în ce mai grea. O moștenire înghețată în crusta îndrăznelii noastre. Topită puțin câte puțin de fiecare dată când ne dezmorțim curajul.

fapte-vitejesti

(Sursa imaginii: http://tinyurl.com/jhgle22)

În Fapte vitejEști, fricile scâncesc, se crispează, râd în hohote, își țin respirația, se aruncă în vârtejul senzațiilor și emoțiilor, devin prizonierele unui țipăt spart și se eliberează. În Fapte vitejEști, copiii și adulții coboară în cotloanele fricilor lor, mai mici sau mai mari, le privesc față în față, le retrăiesc intens și se distanțează de ele, îndesându-le în borcane bine înfiletate. Fricile sunt luminate cu lanterne, micșorate și crescute, materializate teatral de performeri într-un limbaj sincretic adecvat receptării copiilor de azi. Spectacolul este gândit ca o „conferință despre frici, temeri, sperieturi, angoase, anxietăți, groaze, fobii și spaime”, conferință-cadru narativ spart de ficționalizarea poveștilor subiective ale performerilor, de momente de dans colectiv, de scene în care predomină dialogurile concentrate. Prin teatru de umbre, hip-hop, schimburi de replici scurte, spectacolul construiește fragmentar o dramaturgie a fricilor care capătă consistență vizuală, apelând la un repertoriu de senzații diferite: teamă, groază, relaxare, nepăsare. La câțiva metri de spectatori, fricile dau din mâini și din picioare, șoptesc sau vorbesc apăsat. Performerii se joacă inteligent cu frica de a fi neputincios într-un întuneric care se lățește ca o pată de singurătate acaparantă. Cu frica de apa care pare fără început și fără sfârșit, o apă cât cerul și pământul, de care corpul mic al copilului se simte amenințat. Fricile sunt expuse ludic, explorate în adâncimea emoțiilor pe care le trezesc și, în același timp, abil deconstruite, în așa fel încât spectatorii să participe împreună cu performerii la facerea și desfacerea fricilor lor. Ne simțim toți parte dintr-un laborator „fricologic”, în care suntem invitați să ne reflectăm în umbrele lichide ale temerilor noastre. Fapte vitejEști surmontează tot felul de frici, folosind istorii subiective și exemple personale, care au un corespondent în spațiul afectiv al spectatorilor. Se creează astfel un teritoriu comun de schimb de frici, o share-uire care anulează distanța scenă-sală prin conținutul de emoții împărtășite.

Creatorii spectacolului construiesc, cu ajutorul umbrelor, dansului, improvizațiilor și muzicii live un montaj elaborat al fricilor cotidiene, pe care, pe măsură ce le instituie la vedere – prin alternarea unor zgomote sau prin creșterea și descreșterea umbrelor – le destituie programatic. Fricile adulților centrate pe hiperprotejarea copiilor sunt expuse cu umor și accentuate intenționat pentru a le supraevalua clișeele pe care le marchează și impactul. Părinții se tem de frig și-l îmbracă pe copil cu tot ce au la dispoziție până când devine un dulap ambulant. Se tem de microbi și încep să-l dea cu tot felul de soluții. Se tem de tot ce-ar putea să i se întâmple și-l „ambalează” într-o cutie. Angoasa de protecție crește în intensitate și frizează ridicolul. Fapte vitejEști e o cameră a fricilor meșterite sub ochii noștri.

Când țipetele se acutizează și siluetele de pe pânza neagră devin din ce în ce mai mari, fricile noastre se amplifică. Le astupăm în borcane și devenim, dintr-o dată, mai liberi.

Fapte vitejEști este un spectacol țesut cu finețea și subtilitatea unei broderii în care firele fricii se înnoadă, se rup, se lipesc la loc și pleznesc.

PE BUNE, spectacolul produs de Asociația PETEC după Fapte vitejEști, are în centru fricțiunea permanentă dintre narațiunile minciunii și imperativul adevărului, dintre mirajul ficțiunii cu care copilul asociază minciuna – cadru nelimitat al imaginației explozive – și necesitatea de a produce adevăruri la care cei din jur să se poată raporta și în funcție de care să dea verdicte. În lumea minciunilor, copilul e creator de „scenarii de socializare” cu inventivitatea debordantă, imaginând întâmplări care pot produce rupturi în ordinea realității. Minciuna e disruptivă, anulează cronologia safe, produce neașteptat. Când devine, de fapt, minciuna o realitate neconstrângătoare? Cum își duce mincinosul minciuna? Cum e reprezentat vizual efectul minciunii? Cine deține adevărul și cât de mincinos e adevărul unic?

În PE BUNE, echipa de creație jonglează cu dinamica duală adevăr-minciună, cu atașamentul copiilor față de aportul ficțional al minciunilor și cu destrămarea progresivă a adevărurilor. Spectacolul propune expandarea poveștii-cadru și diversificarea planurilor referențiale pe care povestea le induce. Performerii improvizează pornind de la datele poveștii, dar nu rămân niciodată fixați în interiorul construcției și întâmplărilor poveștii. Nu dramatizează povestea (în fiecare spectacol este folosită o poveste diferită, centrată pe fibrele tari ale minciunii: Pinocchio,…), ci o extind în mai multe planuri: planul concret al întrebărilor identitare pe care le generează povestea, planul abstract al repertoriului de mișcări, gesturi, contact improvisation, măști, compoziții sonore adaptate ritmului motric. Narațiunea devine o partitură flexibilă și fluidă, care naște variante compoziționale în limbaje diferite. Întâmplările din poveste generează un context relațional deschis care le dă posibilitatea performerilor să improvizeze, activând fire narative intersectate. Istoria băiatului cioban care trebuie să apere oile și care îi minte pe săteni de mai multe ori că vine lupul până când aceștia nu-l mai cred și nu mai apar când chiar vine lupul devine declanșator de întrebări și acțiuni performative abstractizate. Spectacolul delimitează un spațiu de acțiune în care, pe rând, se construiesc diferite momente care explorează prin mișcare și text părți din poveste. De pe margine, naratorul și performerii le pun întrebări celor care dansează și intervin cu diferite comentarii, dinamitând logica narațiunii de tip cauză-efect: oare băiatul care avea grijă de oi și-a dorit să facă asta?, nu cumva, din totdeauna, părinții i-au spus că trebuie să se facă cioban și el s-a făcut cioban chiar dacă nu-i plăcea? Cum funcționează eticheta de mincinos odată pusă? Cum dramatizează, în general, etichetele existența unui individ? Cât de greu își depășește mincinosul „statutul”? Ce alte tipuri de etichete ne formatează gândirea?

PE BUNE face din poveste un material-cadru de lucru cu multiple variații stilistice, un construct fluent și deschis stilistic, care nu rămâne prizonier expunerii textului, ci capătă noi sensuri prin ramificațiile narative incluse.

Despre felul în care s-a elaborat metodologia de lucru la cele două spectacole, Selma Dragoș spune: „Nu am făcut un casting în funcție de niște roluri, ci am adunat oameni cu care voiam să lucrăm (noi însemnând eu și Smaranda Găbudeanu la Fapte vitejEȘTI și Sma, eu si Cristina Lilienfeld la Pe Bune), care au adus alți oameni cu care voiau să lucreze. Așa că, de la început, era clar că ești acolo pentru ceea ce ești și că materialul se va naște din ceea ce suntem, din experiențele noastre trecute și din interacțiunea dintre noi. La Fapte… am generat material cerând povești într-o anumită linie și apoi devenind fideli acestor povești pe care le-am ficționalizat împreuna, la Pe bune, „materialul” a fost generat de confruntările dintre metodele de lucru, viziunile asupra lumii – am ajuns la o formulă performativă care să îi permită fiecăruia să fie „pe bune” în scenă, după propria definiție, măcar în unele momente. Ce a fost comun la ambele spectacole a fost premisa de cooperare – nu exista autor si executant, ci punem in comun ceea ce stim, sa vedem ce iese. La Fapte… am lucrat de la un moment dat făcând echipă cu performerul a cărui poveste o spuneam, asistând la dramatizare, editând din mulțimea de povești personale și alegând una singură, în funcție de întregul pe care îl întrevedeam. Pentru mine, care am venit cu tema, a fost foarte diferit. În Fapte… eram expertul în limbajul principal al spectacolului (teatrul de umbre), pe când la PE BUNE limbajul spectacolului (contact improvisation) îmi era aproape inaccesibil. Am văzut în iarnă niște clipuri, am întâlnit-o pe Virginia, am fost la cursuri de contact și ce vedeam mi s-a părut atât de ciudat și liber, încât mi-era clar că e ce trebuie, dar nu știam cum. Încercările mele de a construi o structură mergeau împotriva spiritului contact improvisation, care presupune un flow continuu, încercările Virginiei de a păstra intactă improvizația făceau ca spectacolul să devina atât de abstract și imprevizibil, încât nu mai știam dacă e pentru copii, dacă e spectacol sau jam. Alt punct comun în cele două spectacole a fost împărțirea uniformă a banilor, în funcție de timpul de repetiții, nu în funcție de „funcție”.

În Fapte vitejEști, conținutul și structura narativă predomină. În jurul fricilor sunt explorate povești personale ficționalizate, amintiri legate de un anumit moment declanșator al unei frici, de încercarea depășirii stării persistente de teamă. În PE BUNE asistăm la o de-narativizare progresivă a dramaturgiei spectacolului, la o condensare și esențializare a materialului povestit, în favoarea unei abstractizări a conținutului corporal. Asistăm la o intensificare a tensiunii de ruptură între narațiunea-cadru și abstractizare momentelor narative, până la disoluția unui fir narativ. PE BUNE merge în direcția unui eșafodaj concentrat al poveștii, păstrând ingrediente narative relevante pentru identificarea faptelor din poveste, și, în același timp, trasând perimetrul debranșării de la logica de tip cauză-efect prin apelul la un limbaj improvizațional abstractizant.

Ambele spectacole își propun implicarea copiilor spectatori într-un mod cât se poate de activant. În Fapte vitejEști, la final de spectacol, copiii sunt chemați pe scenă să scrie o frică pe care au resimțit-o la un moment dat. În PE BUNE, la final, copiii, așezați pe scenă împreună cu performerii, dau definiții cât mai creative obiectelor folosite în spectacol. Un cerc devine un buton, un oraș, o casă fără acoperiș. Un tutu e o perucă, o pădure, o floare ascunsă etc. Prin intervenția copiilor în structura spectacolelor, prezența acestora prelungind temele alese, Fapte vitejEști și PE BUNE construiesc narațiuni de reprezentare a spectatorilor, prin activarea poveștilor lor subiective.

Lasă un comentariu