Acasă Interviu UN HAMLET ACCESIBIL ȘI PUȘTANILOR

UN HAMLET ACCESIBIL ȘI PUȘTANILOR

de Gazeta de Artă Politică

Interviu cu Ilinca Prisăcariu

Am cunoscut-o pe Ilinca când era în clasa a IX-a, la Festivalul Național de Teatru Tânăr „Ideo Ideis” din Alexandria. Țineam un atelier de dramaturgie la care, dintr-a IX-a până într-a XII-a, Ilinca a venit cu regularitate. Este unul dintre cei mai serioși, aplicați și dedicați oameni pe care îi cunosc. A dramatizat și adaptat texte celebre, a scris piese pornind de la experiențele ei și ale colegilor ei. Are un soi de prezență vie, imposibil de ocolit, fără să fie niciodată „pe toți pereții”, care te face să vrei s-o revezi și să stai de vorbă cu ea. Pare mai tăcută decât e atunci când te privește reflexiv și scrie un text scurt care-ți rămâne înfipt în creier. Ilinca e o artistă de care, cu siguranță, veți mai auzi.

Când te-ai apucat de teatru?

Dacă ar fi să sap în trecut, ar fi – cea mai clară amintire – în clasa a II-a, când am făcut o scenetă cu colegii despre un motan pe nume Puss, foarte curajos, care salva o prinţesă dintr-un castel al groazei şi, bineînţeles, rămâneau împreună, fericiţi, până la adânci bătrâneţi. Am mai făcut câteva experimente în şcoala generală, iar în clasa a VIII-a am înfiinţat, cu ajutorul câtorva prieteni (câţiva dintre ei fiind nişte adulţi mişto) o trupă de teatru – Şcoala de teatru. Am mers chiar la vreo două festivaluri şi a fost o experienţă foarte tare. Apoi, când am intrat la liceu, în a doua săptămână dintr-a IX-a, m-am dus la Regruparea Atelierului de teatru, când se „recrutează” noi membri. Acolo sunt primiţi toţi curioşii cu braţele deschise, iar cine vrea pe bune să rămână, o face. Asta se întâmpla în 2011. Eu am vrut pe bune, încă nu ştiu sigur de ce, m-am luat după instinct. M-am îndrăgostit iremediabil, m-am pus pe treabă, m-am dedicat 100% şi încă mai cred că e cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viaţa mea. Din Atelier pornesc toate.

Cât de importante au fost experiențele pe care le-ai avut cu trupa Atelierul de Teatru din Botoșani? Cum lucrați la un spectacol?

Foarte-foarte-foarte importante. Atelierul m-a ajutat să ies din carapacea mea, să-mi dau curajul şi libertatea de a mă deschide şi de a fi eu, ceea ce e foarte greu. Faptul că m-am întâlnit cu toţi acei oameni care formau la vremea respectivă trupa a fost o primă experienţă marcantă, în sensul bun, normal. Întâlnirea cu Lenuş (n.m. Lenuș Moraru, actriță, regizoare, coordonatoarea trupei Atelierul de Teatru), Gelu (n.m, Gelu Râșca, scenograf, coordonator al trupei Atelierul de Teatru), cu cei care au venit după mine, cu lumea din festivaluri, cu oameni din domeniu care m-au inspirat şi m-au ajutat să-mi găsesc un drum – sunt evenimente care m-au ajutat să mă dezvolt foarte mult şi pentru asta sunt recunoscătoare. Am învăţat multe lucruri fascinante despre teatru, am început să descopăr lumea asta plină de minuni şi să o iubesc. Am învăţat că oamenii sunt foarte importanţi şi întâlnirile dintre noi stau la baza magiei. Şi, cred că cea mai importantă lecţie: să fiu aici şi acum. Asta va fi mereu o provocare pentru mine. De aici porneşte şi lucrul la spectacole. Aici-acum e calea pe care ne aventurăm şi începem căutarea. Alegem un text, discutăm despre el, ne documentăm, apoi dăm frâu liber curajului şi curiozităţii. Experimentăm, ne jucăm şi aducem totul mai aproape de noi. Ne întrebăm ce vrem noi să spunem cu asta şi odată ce am stabilit, se întâmplă…

_MG_5267

Povestește-mi puțin cum ai început să scrii piese pentru colegii tăi din Atelierul de Teatru. Alegeți împreună temele? Sunt scene pe care le dezvoltați toți?

Tot într-a IX-a s-a întâmplat. Pe la sfârşitul anului şcolar se discuta despre un festival, pe atunci în limba engleză, I.D. Fest, de la Bacău. Am venit cu o propunere, care a stat mai târziu la baza spectacolului ”ampiticipecreier.com”, numai că avea un alt titlu, era mult mai scurt şi destul de haotic scris. M-am aruncat cu capul înainte, dar fost un risc pe care mi l-am asumat. M-am lovit de pragul de sus şi am învăţat foarte mult din experienţa asta. De fiecare dată când am scris ceva pentru trupă, am propus ideea şi am discutat-o cu toţii. De obicei se întâmplă spontan: „Băi, hai să facem asta.” „Băăăăăi, ce tare! Hai!” Veneam cu textul şi cu câteva schiţe pe lângă, pe care le puteam integra în funcţie de cum evolua lucrul. Da, sunt scene la care lucrăm împreună. De exemplu, în cazul piticilor, erau situaţii familiare tuturor şi am fost deschişi la propuneri, atât referitoare la text, cât şi în timpul lucrului propriu-zis. Totul e pe testate. Apare o idee, vedem dacă merge şi dacă ne place; dacă nu, trecem mai departe. E chiar un atelier. 🙂

Cum ai lucrat la adaptarea Hamlet-ului pentru spectacolul a little drop of HAMLET?

Am început – normal – prin a citi textul şi a avea o revelaţie. M-a fascinat faptul că Shakespeare, despre care ştiam că e un mare dramaturg intangibil, mai ales pentru puştani (acum, când mă gândesc la asta, mi se pare o prostie), poate fi atât de accesibil, de uman, de aproape. Mi-am deschis mintea şi sufletul şi am absorbit ca un burete tot ce am putut la prima citire. M-am simţit liberă citind Hamlet. Mi-a oferit o altă viziune asupra teatrului şi, implicit, a vieţii (Teatrul e oglinda vieţii). Apoi, ne-am întâlnit şi am discutat. A fost un laborator de lucru care s-a întins de-a lungul unui an, în care ne-am documentat, am făcut exerciţii, am discutat cu câţiva prieteni de teatru despre piesă, autor şi opţiunile pe care le putem alege când ne apucăm de lucrul practic. Noi am făcut un Hamlet de 17 ani, accesibil şi puştanilor care, să zicem, nu sunt la fel de pasionaţi de teatru, dar cărora le-ar prinde bine să cunoască povestea asta. Hamlet trebuie să fie accesibil tuturor. A fost un exerciţiu special, puternic, riscant şi frumos. Îmi era frică să „mă ating” de Shakespeare. Mă simţeam ciudat în anumite momente, ca şi cum aş „hăcui” textul. Se reinstalaseră într-un timp preconcepţiile şi, pentru a scăpa de ele, m-am gândit la felul în care m-am simţit atunci când am citit textul pentru prima oară şi mi-am spus ca aşa trebuie să se simtă şi puştiul care vede a little drop of HAMLET. E, până la urmă, câte o picătură din fiecare dintre noi. Ultima parte a textului am scris-o într-un mod atipic. Aveam un blocaj oribil din care nu puteam ieşi, aşa că am decis să fac o noapte albă de urmărit filme cu prietenele mele. Mi-am luat şi laptopul cu mine, în caz că-mi venea inspiraţia. M-am chinuit toată noaptea şi la un moment dat am renunţat. Ne-am uitat, apoi, la Girl, Interrupted şi acolo s-a întâmplat ceva. Am plecat toate, pe la 6 dimineaţa de la prietena mea de acasa şi ne-am plimbat aiurea, până am ajuns într-un părculeţ de joacă pentru copii – întâmplarea face să fi fost chiar în cartierul unde stă Lenuş. M-am pus pe un tobogan, m-am uitat la cer. Răsărea soarele şi erau câţiva nori… Mi-am scos laptopul şi am terminat textul. Totul curgea de la sine. Găsisem cheia. A fost minunat.

profo

Ce tip de teatru te provoacă mai mult și ce te face să spui: ăsta e un spectacol care m-a interesat?

Încă nu pot să spun că am văzut îndeajuns de mult teatru încât să pot să aleg acum, dar cred că cel mai mult îmi place să vânez momentul acela de sinceritate la un om de pe scenă. Poate fi o privire, o tăcere, un gest, o respiraţie, o replică. Mă interesează spectacolele în care îi simt pe oameni că vibrează din dorinţa de a comunica sincer ceva. Nu ştiu cum se descrie asta. Simţi, pur şi simplu. Te electrocutează un pic în scaun. Te face să spui un „da, băi!” din străfundul simţirilor tale. Poate fi o poveste exepţională, dar fără vibraţie nu cred că ar fi relevantă.

În urmă cu ceva vreme mi-ai spus că nu vrei să dai la teatru. Ce aveai de gând să urmezi și ce te-a făcut să te răzgândești?

Voiam să dau la relaţii publice, nu mai ştiu de ce. Mă gândeam că vreau ceva diferit, că nu aş putea să fac mereu doar teatru. Nu aveam un plan foarte bine stabilit. Bine, nici acum nu am ceva clar-clar în minte, dar simt că e drumul potrivit. Am vorbit cu ai mei, care m-au susţinut mereu, orice am vrut să fac. E drept, au spus că e bine, atâta timp cât asta e ceea ce simt, dar erau puţin sceptici. Le simţeam tonul vocii. Era ciudat, pe bune, ca după vreo trei ani de făcut teatru fără oprire să-mi vină ideea cu PR-ul, de nicăieri. Am vorbit apoi şi cu Lenuş despre asta. Am zis că „voi vedea”. Am mai vorbit şi cu câţiva prieteni, am tras apoi linie, m-am gândit, m-am frământat, mi-am pus întrebări existenţiale şi am ajuns la concluzia că nu pot face altceva. Le-am comunicat tuturor decizia şi nu a fost niciunul dintre ei mirat.

De ce-ai ales să dai la regie teatru?

Mi se pare că aici aş putea avea o privire de ansamblu asupra a ceea ce presupune un spectacol de teatru. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu multi-tasking, să gândesc din mai multe perspective, să caut şi să aflu lucruri care să mă uimească. Mereu m-am aruncat înainte, fără să ştiu prea bine ce am în faţă şi cu dorinţa de a descoperi. E un lucru pe care nu îl prea făceam înainte, din frică, dar fără de care acum nu pot lucra, tot din frică. Dacă stau prea mult să mă gândesc la ceva, nu e ok. Pe lângă asta, vreau să învăţ „cum se face” treaba. Vreau să mă plimb mult în zona asta, să experimentez, să văd, să învăţ şi să aplic.

Ce-ți dorești cel mai mult să se întâmple în Facultate? Cum ai vrea să meargă lucrurile?

Aş vrea să întâlnesc vibraţia aceea pe care o vânez, să rezonez cu ea şi din ea să se nască lucruri minunate. Concret, mă aştept să găsesc oameni care iubesc teatrul, cu care să mă înhăitez şi să învăţăm unii de la alţii. Aş vrea să se lucreze mult practic, să se înveţe prin experimentare şi prin joc, să fie libertate în lucru. Să desfacem „componentele” unui spectacol şi să le analizăm, ca nişte savanţi. Să ştim foarte bine ce face fiecare chestie, ca să ştim mai apoi cum să o folosim. Să învăţăm să lucrăm în echipă – ceea ce mă gândesc că se va întâmpla oricum, dar mă refer la modul serios, ca un soi de mecanism, în echilibru. Aş vrea ca fiecare zi să fie o experienţă, să învăţ din fiecare câte ceva, să zic măcar un „da, băi!” pe zi.

Interviu realizat de Mihaela MICHAILOV

Lasă un comentariu