Acasă Teorie Amenajarea locuinţei pentru persoane adulte nevăzătoare

Amenajarea locuinţei pentru persoane adulte nevăzătoare

de Gazeta de Artă Politică

de Marilena Negulescu

În jur de 65% din totalul celor cu deficienţe vizuale au peste 50 de ani; acest grup de vârstă cuprinde 20% din populaţia lumii. Odată cu creşterea populaţiei în vârstă în mai multe ţări, tot mai multe persoane vor prezenta riscul de a avea deficienţe vizuale (conform raportului Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din 2013). Având în vedere acestă statistică îngrijorătoare, necesitatea adaptabilităţii locuinţelor pentru eventualitatea apariţiei unor posibile deficienţe ale utilizatorilor este o problemă actuală care necesită mai multă atenţie. Se consideră oportună propunerea unor intervenţii precum: crearea unor fluxuri de circulaţie marcate prin repere uşor identificabile, alegerea atentă a materialelor, selectarea unui anumit tip de iluminat, cu scopul creşterii gradului de confort fizic şi psihic, ş.a.

O modalitate prin care acest lucru poate fi posibil este implementarea conceptelor designului universal în proiectarea spaţiilor. Termenul de design universal a fost definit prima dată în 1989, de către arhitectul Ronald Mace, astfel: „[…] nu este o ştiinţa, un stil sau ceva unic în vreun fel. Sunt necesare doar cunoaşterea nevoilor pieţei şi o abordare comună pentru a face produsele utilizabile de orice persoană.” Termenul enunţă cele şapte principii ale designului universal, respectiv: echitabil, flexibilitate în utilizare, simplu şi intuitiv, care asigură percepţia informaţiilor, toleranţa faţă de erori de concepţie neintenţionate, efort fizic redus la utilizare, dimensiuni potrivite în funcţie de mobilitatea şi postura utilizatorului (ergonomie). Fie că este vorba de design de produs, de spaţii şi sisteme de comunicare folosite de cât mai multe persoane fără adaptări sau aspect special, mesajul transmis este acelaşi: dacă toate acestea pot fi utilizate de persoanele cu deficienţe, atunci ele pot fi utilizate de oricine.

Spaţiul interior al locuinţei defineşte şi reflectă personalitatea utilizatorilor săi, iar amenajarea acestuia ar trebui să fie făcută în funcţie de dorinţele, necesităţile şi posibilităţile beneficiarilor. Prin locuinţă înţelegând, conform definirii din Legea Locuinţei art.2: construcţie alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii. Nevăzătorii reprezintă o categorie aparte de beneficiari, deoarece configurarea interiorului, alegerea materialelor şi a mobilierului, se vor face utilizând în primul rând simţul tactil, kinestetic, şi nu pe cel vizual, cum se întâmplă în mod curent. Interiorul propriului cămin trebuie să ofere acestora confortul şi siguranţa ce rezultă dintr-o bună cunoaştere a spaţiului, din uşurinţa de identificare şi diferenţiere a funcţiunilor specifice locuinţei, din personalizarea şi adaptarea spaţiului în funcţie de propriile nevoi şi preferinţe estetice. Arhitectul de interior ar trebui să îşi adapteze proiectul şi modul de prezentare în funcţie de aceste cerinţe.

Mediul în care trăim se poate modifica şi poate fi îmbunătăţit. Schimbarea pozitivă, starea de bine rezultată dintr-o adaptare potrivită a spaţiului interior pentru utilizatorul său, se pot reflecta şi în viaţa din afara locuinţei, în relaţiile sociale şi în plăcerea de a practică o anumită meserie. Locuinţa ar trebui să nu se constituie într-un mediu ostil faţă de deficienţele utilizatorilor săi.

Arhitectul de interior îşi imaginează şi creează spaţii noi sau îmbunătăţeşte spaţii interioare existente. Interiorul casei este un spaţiu privilegiat, deoarece eul interior, personalitatea celui care-l va locui sunt definitorii în conceperea acestuia. Locuinţa este locul profund marcat şi personalizat de utilizatorul ei. Arhitectul de interior lucrează cu interiorul obiectului arhitectural, dar şi cu cel uman, având rolul de a umaniza un spaţiu neutru, gol, de a-l personaliza şi de a crea o ambianţă şi o atmosferă potrivite pentru cei ce îl vor folosi.

„În experienţa arhitecturii se produce un schimb de substanţe particular: dai spaţiului din emoţiile şi gândurile tale, iar spaţiul îţi dă din aura sa, ademenindu-ţi simţurile şi eliberându-ţi mintea.” (Pallasmaa, J. 2005: 12)

Primele impresii legate de o casă nou vizitată sunt probabil strâns legate de alte amintiri mai vechi sau mai noi, legate de alte case şi alte locuri prin care am trecut, de amintiri adânc păstrate în noi încă din copilărie. Aceste trăiri pot fi influenţate de starea psihică şi fizică a privitorului. Senzaţiile percepute odată cu descoperirea casei sunt influenţate direct sau indirect de atmosfera văzută sau nevăzută, de impactul pe care-l are asupra noastră o piesă de mobilier, un parfum, o melodie sau însăşi căldura căminului vizitat.

„Intru într-o clădire, văd o cameră şi într-o fracţiune de secundă am o senzaţie legată de acest lucru. Percepem atmosfera datorită sensibilităţii noastre emoţionale – o forţă de percepţie ce funcţionează incredibil de repede şi de care noi oamenii avem evident nevoie pentru a ne ajuta să supravieţuim.” (Zumthor, P. 2006 :13)

Momentele iniţiale de descoperire a unui spaţiu nou vor fi definitorii indiferent de câte ori vom mai vizita acel spaţiu sau de câte schimbări va suferi acesta: „[…] mirosul casei bunicii poate fi atât de adânc ancorat în memoria noastră încât simplul fapt de a-l regăsi într-un alt context douăzeci de ani mai târziu este suficient pentru a face să reapară imaginile casei cu o precizie emoţionantă.” (Von Meiss P.1990: 15)

Fiecare dintre noi încearcă să realizeze în locuinţa proprie un spaţiu cât mai confortabil, unde să se poată retrage şi linişti după contactul cu agitaţia mediului exterior. Este locul propice pentru descoperirea, dezvoltarea şi meditaţia asupra sinelui interior.

Arhitectul de interior poate încuraja dezvoltarea simţurilor prin realizarea de amenajări interioare senzoriale, prin propunerea de materiale şi finisaje având texturi şi forme variate, prin crearea unei atmosfere specifice locuirii, cu arome şi mirosuri, ce pot fi uşor asociate spaţiului. Implicarea senzorială, a tuturor simţurilor de care dispunem, ne conduce spre o descoperire mai profundă a unui spaţiu nou, emoţiile trăite prin senzaţiile percepute, ajutându-ne să ni-l reamintim şi să realizăm asocieri între diversele spaţii parcurse.

„Orice experienţă de contact cu arhitectura este multi-senzorială; apreciem calităţile spaţiului, materialelor şi scării în aceeaşi măsură cu ochii, urechile, nasul, pielea, limba, scheletul şi muşchii. Arhitectura consolidează experienţa existenţială, sentimentul apartenenţei de lume iar acest fapt este esenţial în întărirea experienţei propriului eu. Mai mult decât simpla implicare a celor cinci simţuri, arhitectura include domenii ale experienţei senzoriale care interacţionează şi fuzionează.” (Pallasmaa J. 2005: 41)

Nevăzătorii pot percepe forma, mărimea, materialitatea sau raporturile spaţiale dintre obiecte, dar nu pot apela la informaţiile furnizate de simţul văzului. Compensează informaţiile oferite de vedere prin dezvoltarea şi antrenarea celorlalte simţuri pe parcursul întregii vieţi. În explorarea spaţiului interior principalul analizator va fi cel tactil kinestezic, urmat de cel auditiv, olfactiv şi gustativ. În mediul exterior principalul analizator folosit pentru orientare va fi cel auditiv, apoi tactil, olfactiv şi gustativ.

Arhitectul de interior poate dizabilita prin spaţiul creat, printr-o alegere neinspirată a mobilierului şi a finisajelor interioare. Accesarea spaţiului şi prin simţul tactil, auditiv, olfactiv sau gustativ, se contituie într-o provocare continuă, din care vor rezulta probabil spaţii mult mai provocatoare spre interacţiunea dintre om şi spaţiul locuit, spaţii interesant de descoperit şi parcurs de către toţi utilizatorii.

Conceperea spaţiilor interioare pentru nevăzători trebuie să treacă dincolo de simplele reglementari în materie de accesibilitate. Astfel, deşi sistemul legislativ din ţara noastră reglementează modalităţile de accesibilizare şi enunţă factorii responsabili pentru respectarea acestora, în realitate lucrările nu sunt realizate coerent. Accessibilizarea nu trebuie să fie formală, să existe doar la nivel legislativ, ci să se costituie într-o problemă a întregii societăţi, în condiţiile în care oricare dintre noi poate deveni pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp persoană dizabilitată de către mediu şi societate. Începând cu sistemul educaţional, sistemul administativ şi continuând cu societatea civilă, toţi ar trebui să ne implicăm în înlăturarea oricăror bariere (de ordin social, moral, economic, administrativ, etc.) întâlnite de persoanele cu dizabilităţi.

Cu atât mai mult, în condiţiile îmbătrânirii globale şi implicit a măririi numărului de persoane cu deficienţe de vedere, dar şi a posibilităţilor de proiectare şi amenajare a locuinţelor în general, în concordanţă cu principiile designului universal, spaţiul trebuie să aibă la bază ideea conform căreia ce este bun pentru persoanele cu dizabilitate este bun pentru toată lumea.

În acest sens, inexistenţa materialelor şi a texturilor, a bogăţiei şi varietăţii acestora înglobate într-o casă, ar transforma-o pe aceasta într-un spaţiu gol, nepersonalizat ce creează disconfort şi poate conduce spre stări depresive.

Chiar dacă domeniul finisajelor de interior dedicate nevăzătorilor nu este încă explorat suficient, din experimentarea diferitelor materiale pot rezulta produse utilizabile în astfel de amenajări multisenzoriale conducând spre dezvoltarea acestui segment al designului de interior. Atât proiectarea, cât şi amenajarea locuinţelor respectând anumite recomandări şi principii direcţionale, deschiderea arhitecturii de interior spre spaţiile interioare multi-senzoriale, nu pot decât să îmbunătăţească calitatea spaţiului locuit, a amenajărilor interioare, să dezvolte acest domeniu, încă neexplorat suficient pe această nişă.

Accesibilitatea nu trebuie să fie doar formală, să existe doar la nivel legislativ, ci să se concretizeze şi prin exemple reale, plecând de la mic spre mare, de la spaţiul locuinţei ca fiind cel mai uşor de apropiat şi interacţionat şi continuând cu arhitectură clădirilor şi a spaţiului urbanistic.

Toate acestea conduc la conturarea unei reconsiderări a structurării spaţiale. Derivată de aici, această nouă estetică, venită în primul rând din necesitatea de rezolvare a unor probleme funcţionale, poate fi elementul generator al arhitecturii multisenzoriale, văzută ca un posibil nou curent în domeniu. În ziua de astăzi, aceasta se realizează concret doar la nivel experimental. Atâta timp cât scopul final este o generalizare a acestor principii şi includerea lor în bagajul constitutiv al concepţiei de arhitectură, este deci normală sondarea, atât din prisma creatorului cât şi din cea a utilizatorului, a multitudinii de valenţe pe care un spaţiu poate să le cuprindă pentru o plenitudine a percepţiei. Într-o fază ulterioară, toate aceste experimente, pot fi sintetizate într-un cod, care împreună cu un cadru legislativ deja existent să permită aplicarea lor generală în arhitectura de interior. Prin analiza paralelă observăm, în ultimii ani, acelaşi parcurs şi pentru arhitectura ecologică ce a trecut de la nivelul de experiment la nivelul de necesitate şi, poate, considerând arhitectura multisenzorială prin caracterul său de accesibilitate parte a conceptului integrator de design universal, aceasta nu mai pare un concept atât de futurist, deschizând noi orizonturi de cercetare, generatoare de noi moduri complexe de concepere şi percepere a spaţiului.