Acasă Istorii Personale Nu-mi place

Nu-mi place

de Gazeta de Artă Politică

de Marina Țupran

Am terminat liceul cu elitisme, pretenții de intelectuală fină și alte apucături cultivate și crescute cu sârg în cadrul sistemului, la un liceu bun, fiind dintre puținii încă receptivi la așa ceva. Devenim ce suntem, nu? Eu deveneam un bărbat trecut de 50 de ani, probabil fumător, mizantrop și misogin, intransigent și complexat cultural, care își savura ratarea și o purta ca titlu de glorie sub numele „modestie” undeva  în Interbelic. Totul prins în corpul și mintea unei tinere de liceu.

Experiența prilejuită de vânzoleala prin teatrele de stat, menită să-mi hrănească pretențiile enciclopedice, a fost previzibilă, repetitivă și alienantă, pe cât mi-aș fi dorit eu să fie de înălțătoare și provocatoare. De la interpretări cu vino-ncoa contemporan ale unor piese clasice, pe care le-am receptat ca tulburătoare în absurdul prozaic în care abundau, în loc să triumfe ca vârf de avangardă, cum urmăreau, la vulgaritatea sketchurilor TV inserată în piese caragialiene.  Spectacole care nu țineau, fie din perspectiva conținutului, fie a execuției.

Apoi, teatrul independent. Un one-woman show încă mă bântuie pentru gratuitatea gesturilor și simbolistica abrazivă și agresivă. După multe lupte cu sinele, oglinda care îi facilitase personajului introspecțiile pe durata întregului spectacol este mânjită sistematic cu o pastă opacă, imaginea reflectată se pierde, lupta se încheie, iar reflectoarele se sting. Un chin identitar care tematiza corpul feminin, care punea în insectar exact clipa tulburării maxime, angoasante, s-a plictisit de mine și m-a dat afară din sala de spectacol după ce m-a rănit puțin. Mă simțeam bruscată emoțional, mă săturasem să constat, încă o dată, că asta fusese miza de la bun început. Dar reacțiile emoționale se nasc la anumite gânduri, ori gândurile trezite în mintea mea la fiecare spectacol anxios erau narcisice, un titirez de tirade auto-reflexive, o transă antisocială. Nici așa nu mergea.

Într-un text numit The Death of Postmodernism and Beyond[1], Alan Kirby numește pseudo-modernism transferul atenției dinspre autor (fetișizat în postmodernism) spre spectator, care devine implicat activ în crearea produsului cultural, spre exemplu atunci când trimite sugestii sau chiar materiale pentru emisiunile de știri sau divertisment, sau adaugă conținut pe site-uri ca Wikipedia. Într-o perioadă, simțeam presiunea de a participa și a contribui la desfășurarea spectacolelor, actorul cobora în public și anula rama, dinamita convenția, tendință care, cu toate efectele artistice, ironice și meta, mă agresa, din nou. Experiențele amestecau planurile, șchiopătau când publicul era reticent și lăsau un gust de experiență diluată, ratată. (Nu invoc pseudo-modernismul până la capăt, pentru că nu, democratizarea mijloacelor de creație nu înseamnă același lucru cu lipsa de sofisticare, de autenticitate sau, în general, de conținut.[2])

În final, descoperirea unui spectacol de teatru politic și social, care își baza piesa pe un caz real, înfiorător și simptomatic pentru fenomenul social reprezentat, m-a făcut să simt că între acei spectatori e locul meu. Înțelegeam, legam punctele, abstractizam, mă întorceam la realitate și la cum s-ar putea ea schimba. Parcurgeam procesul învățării, în vreme ce trăiam și experiența spectacolului. Dar personajele nu aveau densitate, păreau schematice de dragul evidenței temei, replicile erau previzibile. Am empatizat cu greu, dar ăla era teatru!

Finalul e către voi, la piesele cărora mă simt acasă, în teatrul angajat, care descoperă și arată, e martor și voce: Nu ne menajați, nu ne țineți de mână. Nu infantilizați spectatorul, nici pe cel tânăr, nici pe cel neinstruit. Cum bine spune John Taylor Gatto, școala ne face asta suficient, păstrându-ne într-o veșnică adolescență influențabilă și controlabilă, care ne lasă docili pentru ca noii diriginți, bănci, firme, rate, branduri, șefi sau guvernanți să dispună de noi după bunul plac.

Alexandra Horghidan, Fără titlu, 2014.

Alexandra Horghidan, Fără titlu, 2014.


[1] Alan Kirby,  The Death of Postmodernism and Beyond, în Philosophy Now,  nr. 58/2006, disponibil la http://philosophynow.org/issues/58/The_Death_of_Postmodernism_And_Beyond

[2] Aici se vede cum mă dezic de eul meu nevrotico-elitist de liceu.

Lasă un comentariu