Acasă Teorie Cenzură și colectivizare. Istoria unui spectacol

Cenzură și colectivizare. Istoria unui spectacol

de Gazeta de Artă Politică

Cenzură și colectivizare. Istoria unui spectacol

Pe 15 septembrie 1958 a avut loc, la Teatrul „Fani Tardini” din Galați, premiera spectacolului Mireasa desculță, în regia lui Valeriu Moisescu. Textul Mireasa desculță, scris de Sütő András, în 1950, are ca temă procesul de colectivizare, desfășurat în România în perioada 1949-1962, după modelul sovietic, care presupunea înglobarea terenurilor agricole în ferme colective. În România, colectivizarea a constat în confiscarea proprietăților agricole și comasarea lor în gospodării administrate de stat. Începută în 1949, colectivizarea a cunoscut o perioadă de stagnare între 1953 și 1956, după care a fost reluată agresiv, consecințele fiind dintre cele mai dezastruoase. Mireasa desculță respectă canoanele ideologiei și esteticii proletcultiste, centrate pe teme și idealuri muncitorești, pe coborârea artistului din „turnul de fildeș” în fabrici, uzine, șantire, cooperative agricole de producție, și pe un stil realist frust, care să reflecte viața de zi cu zi a oamenilor muncii. Spectacolul Mireasa desculță a fost jucat de nouă ori la Teatrul din Galați și o singură dată la București, în cadrul Decadei Teatrale, după care a fost cenzurat. În spectacolul regizat de Valeriu Moisescu se auzea, la un moment dat, discursul lui Gheorghiu Dej de la Consfătuirea fruntașilor în Agricultură, care anunța finalizarea procesului de colectivizare în județul Constanța și începerea unui program pilot de colectivizare în Galați, după ce, în Vrancea, avuseseră loc revolte ale țăranilor împotriva colectivizăii. În timpul acestor revolte extrem de violente, țăranii și-au ars cererile de intrare în Colectivă și au devastat sedii ale PMR. Unii dintre ei au fost omorâți, alții au fost închiși și li s-au luat toate bunurile. Spectacolul Mireasa desculță a avut premiera la un an de la revoltele țăranilor și de la reprimarea lor.

Motivul opririi spectacolului nu a fost niciodată clar enunțat, argumentele estetice – faptul că montarea era prea estetizantă, formalistă și poetică, și că nu respecta redarea realistă a acțiunilor, folosind „artificiile teatralității” – fiind cele care au predominat.

N. 1958-.M. 1958În 2012, regizorul Alexandru Berceanu și regizoarea Ioana Păun au conceput o instalație pornind de la istoria cenzurării spectacolului Mireasa desculță. În 1958-1958. Instalație submersivă și subversivă, primim niște instrucțiuni de folosire a materialelor așezate ordonat pe o masă, semnăm un proces verbal, citim o bandă desenată (creată de Sorina Vazelina), pe care putem să o cenzurăm, facem un referat, mâncăm o dulceață. Devenim parte dintr-o experiență în care ne asumăm, temporar, statutul de cenzor specialist, afiliat la Comisia de Îndreptare Culturală. Instalația pune în discuție limbajul epuizat de sens pe care rapoartele de ieri și de azi îl au în centru.

În continuare, vă prezentăm un comentariu al regizorului Valeriu Moisescu despre Mireasa desculță și o analiză a reacțiilor după reprezentația de la București. De asemenea, vă invităm să citiți un fragment din piesa Mireasa desculță (Mihaela Michailov).

Furtuna (Ostrovski) și Mireasa desculță au stârnit atâtea discuții, încât cronicarilor dramatici nu le mai ajungea spațiul, afectat cu generozitate de gazete, pe o perioadă de aproape doi ani. Calificative ca „teatralitate excesivă”, „virtuozitate gratuită”, „teatrul de agitație piscatorian”, „formalism”, alături de laude uneori exagerate, au creat pentru multă vreme, în jurul meu, „aureola” unui regizor de scandal. Mai târziu, un cronicar m-a numit pilot de încercare și trebuie să mărturisesc că această caracterizare m-a flatat.

Valeriu Moisescu, Persistența memoriei, Fundația Culturală Camil Petrescu, Revista Teatrul Azi, București, 2007, pag.29

Mireasa desculță avusese parte, încă de la premiera de la Galați, de o presă de excepție, iar comisia de selecționare îl vizase pentru Premiul I. I se făcuse atâta reclamă încât toată lumea era curioasă să-l vadă (n.r.la București).

Moisescu se afla la a doua montare a acestei piese. Prima dată o făcuse ca student la Institutul de Teatru, iar acum, cu experiența dobândită, dispunând de un decor inspirat, realizat de Adalbert Wilke și, mai ales, de o trupă de excepție, avea toate șansele de reușită. Deși era o piesă cu țărani colectiviști, el n-a tratat-o realist, cum se obișnuia, ci a ales altă cale, a făcut din ea un poem. Um poem de o frumusețe rară, fiind ajutat, desigur, de componentele spectacolului, muzică și lumini și, mai ales, de o turnantă care-i dădea fluiditate spre un final de apoteoză.

La pauză, cum se întâmplă la astfel de festivaluri, veneau mesageri din sală cu ecouri laudative… Atmosfera era de invidiat, iar aplauzele de la final și tot entuziasmul sălii nu făceau altceva decât să crească șansele pentru Marele Premiu. Cu toate acestea, un singur om a hotărât soarta spectacolului și acesta a fost Dumitru Popescu, zis Dumnezeu, care răspundea de Cultură. Dar el n-a intervenit direct la juriu, era mult prea versat în treburile astea…, dar a găsit un moment prielnic și le-a spus celor din jurul lui răspicat punctul de vedere: Spectacol cu țărani pe turnantă? La ce cămin cultural se poate juca? Și cum îi educăm pe colectiviști? Acest punct de vedere, odată exprimat, a circulat ca telefonul fără fir, spre dezamăgirea tuturor.

Ion Focșa, din volumul Persitența memoriei de Valeriu Moisescu, Fundația Culturală Camil Petrescu, Revista Teatrul Azi, București, 2007, pag.28

 

Extrase din piesa Mireasa desculță de Sütő András

TABLOUL III

MAMA lui DANI: Dani, tu ești?

DANI: Eu îs. Ce veghezi până noaptea târziu?

MAMA: Îmi veghez necazurile dragul mamii. Șezi și mâncă. De când te tot aștept, s-a prins fasolea de oală.

DANI: Nu mânc. (Ridică fitilul lămpii) Dumneata tot cruțătoare ai rămas. Când om avea electrică, cum ai să-i împuținezi lumina?

MAMA: Mâncă odată! Unde te gați?

DANI: Mamă, dă-mi cămașa… Ș-a rupt podul cu Cadar Ioșca.

MAMA: Isuse Cristoase!

DANI: În fața casei lui Chiș Andraș.

MAMA: Ce-i cu el?

DANI: Se zice că i-a făcut zob pieptul.

MAMA: Podul?

DANI: Tractorul. S-a răsturnat cu el.

MAMA: Pentru Dumnezeu! O namilă de tractor. Vezi, dragu mamii, vezi de câte ori nu ți-am spus că tractorul ăsta-i lucru cu primejdie. Omul nu știe niciodată…

DANI: Nu tractorul, nu el a fost de vină.

MAMA: Da cine?

DANI: Cei care au stricat podul. Ăia. Da nu-i nici un bai (își ia haina să plece).

MAMA: Unde te duci?

DANI: Trebuie să aducem tractorul acasă. I-oi ține locul lui Cadar Ioșca.

MAMA: Ai bolunzit? S-ajungi pe urmele lui? Să te prăpădești și tu? De ce? Pentru a cui folos?

DANI: Mamă, nu fi îngrijorată. Că nu-s toate așa cum le vezi dumneata. Acuma, o dată s-a întâmplat. Nu ne putem opri cu locul.

MAMA: N-ai minte, dragul mamii, nici de doi crițari. Cauți necazul cu lumânarea! Da nu te duci! Nu te las.

DANI: Of, da mai dă-mi pace bună! Tractorul trebuie să-l scoatem încă-n astă seară de sub pod.. (Bătăi în ușă. Intră Bakcsi și Mureșan)

MUREȘAN: Bună seara, nană Ană.

MAMA: Seara bună.

BAKCSI: Ești gata, Dani? Am fost și ne-am uitat. Tractorul n-are nici pe dracul. Am vorbit și cu Ciobanu. Dacă lucrați cu tragere de inimă, până mâine la amiazi îl puneți în funcțiune. Cuțui s-a angajat să vă ajute și el.

DANI: Mergem, tovarășe Bakcsi.

MAMA: Ședeți la noi.

MUREȘAN: Nu ședem, nană Ană, ne așteaptă oamenii.

DANI: Să mergem.

MAMA: Altcineva nu se pricepe la tractor? De ce-l trimiteți tocmai pe el?

BAKCSI: Liniștește-te, nană Ană, n-o să i se întâmple nimic. Nu putem să ne lăsăm tractorul acolo, Odată isprăvim.

(După un timp, bătăi la ușă)

MAMA: Poftim.

COCIȘ: Bună-seara să deie Dumnezeu.

MAMA: Bună-seara, Mihai, tu nu te-ai dus la pod?

COCIȘ: De-acolo vin. Ce-i acolo!… Păzească Dumnezu! Săracul Cadar Roșca.

MAMA: Șezi. Cum s-a putut rupe?

COCIȘ: Se spune că feciorii din satul vecin, că ăia au fost… din răzbunare.

MAMA: Din pricina fetei lui Szekely Carol?

COCIȘ: Așa zic oamenii…

MAMA: Ei și Cadar Ioșca ăla… Nu și-a găsit el fată aici în sat?

COCIȘ: Rău a făcut!

MAMA: Omul nu știe niciodată ce-l așteaptă!

COCIȘ: Nu… nu știe.

MAMA: D-apăi tu, Mihai, te-ai înscris?

COCIȘ: Încă nu de tot…

MAMA: N-ai fost la ședință?

COCIȘ: Am întârziat. Tocmai de-aia îl caut pe Dani. Aș vrea să- spun o vorbă…

MAMA: S-a dus la pod.

COCIȘ: La pod?

MAMA: Eu am crezut că și tu te-ai înscris, Mihai.

COCIȘ: De dat, mi-am dat eu cererea, dar știi și tu cum e omul. Am pornit de-acasă, dar m-am oprit să șed oleacă în fața bisericii. M-am socotit să trag o țigară. Până la urmă m-am oprit locului. Am început să mă gândesc.

MAMA: Și eu m-am frământat mult, Mihai. Dar după ce m-am înscris în colectivă, m-am liniștit. Spune-mi și mie la ce te-ai gândit?

COCIȘ: Apoi, și la una și la alta. M-am gândit la ce-a fost, la ce este, ce-a mai fi…De-acasă am pornit hotărât să nu tot amân lucrurile de pe-o zi pe alta. Să intru în colectivă! Fie ce-o fi. Îmi părea curată rușine să mă frământ atâta. De două luni dorm ca iepurele. Umblu toată noaptea de colo până colo, ca lunatecii. Am căzut pe gânduri. Hei, tu, Anică, nu-s puțin lucru 12 iugăre de pământ, doi boi buni, un car nou, grapă. Nu mi-or picat din cer: cu aste două mâini le-am făcut din greu.

MAMA: Așa, zău, mult mai trudește omul.

COCIȘ: Numai de m-ar înțelege ăștia. O zi de-ar fi și ei în pielea mea. Ei, dac-ar ști cum am adunat cu Cati, dărab cu dărab, pământul ăsta puțin… Am flămânzit, am umblat zdrențoși. Eram datori la bancă…

MAMA: Intră și tu în colectivă, Mihai.

Lasă un comentariu