Acasă Teorie Erwin Piscator – Teatrul Politic (fragmente)

Erwin Piscator – Teatrul Politic (fragmente)

de Gazeta de Artă Politică

 Erwin Piscator (1893-1966), regizor și teoretician german. Inițiator al teatrului politic, Piscator a  înființat la Berlin Teatrul Proletar (1920), Teatrul Central (1924) și Piscator Bühne (1927- 1929).  În 1934, a emigrat în U.R.S.S., apoi în Franța și S.U.A. Reîntors în Gemania după război, a condus teatrul Freie Volksbühne (1962-1966).

 

Erwin Piscator, Teatrul politic, Editura Politică, București, 1966.

Fragmente din Capitolul II, Cu privire la istoria teatrului politic

Teatrul politic, așa cum s-a cristalizat el în decursul întregii mele activități, nu constituie vreo

“descoperire” personală și nici rezultatul frământărilor sociale din 1918.  Rădăcinile lui pornesc încă de la sfârșitul secolului trecut, când în viața spirituală a societății burgheze au irumpt anumite forțe care, în mod conștient sau numai prin simplul fapt al existenței lor, au determinat modificarea radicală și, parțial, chiar năruirea acestui univers spiritual. Aceste forțe au venit din două direcții: dinspre literatură și dinspre proletariat. La întretăierea celor două direcții a luat naștere un nou concept artistic: naturalismul, și o nouă formă teatrală: scena populară (Volksbühne).

E surprinzător cât de târziu stabilește muncitorimea organizată un contact activ cu teatrul. Ea se servește de toate posibilitățile de exprimare existente în societatea burgheză, își creează – ce-i drept în proporții relativ modeste – o presă proprie, se afirmă în parlament, pătrunde în viața de stat. Teatrul însă rămâne ignorat.

De unde provine această stare de lucruri? Pe de o parte, din faptul că intensitatea luptelor politice și sindicale solicită întreaga energie a clasei muncitoare; pentru sarcinile culturale, pentru încercările de a include factori culturali nu-i mai rămân forțe disponibile. Apoi – și acesta pare a fi motivul determinant – proletariatul deceniilor al optulea și al nouălea mai era încă, în ce privește arta, pe de-a-ntregul tributar concepțiilor burgheze. Omul simplu privește cu evlavie teatrul, ca pe un templu al muzelor, în care nu poți intra decât în ținută de gală și cu o stare de spirit corespunzător elevată. I s-ar părea un sacrilegiu să audă vorbindu-se, în aceste săli somptuoase cu catifea roșie și stucaturi aurii, despre “odioasele” lupte cotidiene, despre salarii, ziua de muncă, dividende și profit. Asta e treaba ziarelor. La teatru trebuie să domnească sentimentul și spiritul. Să se deschidă privirilor, dincolo de cotidian, perspectiva unei lumi a frumuseții, măreției și adevărului. Teatrul este o artă festivă. De altfel, muncitorul nu-și poate permite acest lux decât rar.  Cultură, relații culturale – o ecuație care, la fel ca orice în această societate, poate fi exprimată cel mai repede și mai precis cu ajutorul cifrelor.

Această stare de lucruri s-a schimbat radical odată cu înființarea teatrului Freie Volksbühne. Scopul era foarte evident: prezentarea unor spectacole bune la prețuri scăzute, dar, în același timp, ambiția de a face operă de culturalizare. Un program ideal, dar din păcate nu numai ideal, ci și idealist. Apariția noii lozinci ”Arta pentru popor” încă nu însemna abandonarea platformei intelectuale burgheze. Arta, așa cum a fost stabilit acest concept de către societatea burgheză, rămâne în întregime neschimbată.

Erwin Piscator - Das Politische Theater

Erwin Piscator – Das Politische Theater

Fragmente din capitolul III, Teatrul proletar   1920- 1921

Din partea biroului de propagandă  de la Proletarisches Theater, Berlin – Halensee, ni se comunică următoarele:

În vederea sprijinirii unui teatru proletar menit să devină o scenă propagandistică pentru muncitorii revoluționari ai Marelui Berlin, a fost constituit un comitet al muncitorilor revoluționari din Marele Berlin.  Au aderat la el până în prezent: comitetul cultural al Partitudului Socialist Independent din Germania, al Partidului Muncitoresc Comunist, al Uniunii muncitorilor liberi și Uniunii generale a muncitorilor, al Asociației muncitorești de turism Prietenii naturii, al Asociației internaționale a victimelor războiului, al Consiliului șomerilor. (Notă de presă)

Tovarăși și tovarășe!

Veți vedea Invalidul.

Războiul capitaliștilor, cu care proletarii au trăit și mai trăiesc împreună în aceleași comunități de muncă, a zdrobit milioane de oameni și a aruncat pe străzi alte milioane transformându-i în cerșetori. Cine să le vină de ajutor? Oare burghezii, care trec pe lângă cel schilodit plini de nepăsare, de grosolănie sau plesnind de atâta filantropie ( căci și burghezii sunt de diferite tipuri) și care încearcă să-și adoarmă conștiința vociferând împotriva “derbedeilor certați cu munca” și cerând statului să-i scape de această calamitate publică?

Nu simți și tu ceea ce simte și invalidul ajuns la capătul puterii?

Ești ca și el. Tu, muncitorul, căruia mâine patronul îți poate da un picior. Tu, șomerul zvârlit în stradă pentru că nu mai aduci profit. Muncitorule: fii solidar cu tovarășii tăi șomeri!

Și tu, șomerule, militează pentru o organizație revoluționară unitară a șomerilor! Alegeți propriile voastre comitete politice ale șomerilor! Ajutorul nu poate veni decît de la voi înșivă.

Ori socialism, ori căderea în barbarie.

Acest apel, împărțit în sală ca manifest și în același timp ca program, exprimă perfect caracterul și intențiile Teatrului proletar. Nu era vorba despre un teatru ce-și propunea să mijlocească proletarilor contactul cu arta, ci de o propagandă făcută în mod conștient, nu era un teatru pentru proletari, ci un teatru proletar. Astfel, teatrul nostru se deosebea fundamental nu numai de Volksbühne – după al cărei model dorea să-și organizeze spectatorii într-o asociație – ci și de teatrul proletar al lui Martin și Leonhard. Cuvântul “artă” era cu desăvârșire exclus din programul nostru, piesele noastre erau manifeste prin care voiam să intervenim în desfășurarea evenimentelor și “să facem politică”.

Proletarisches Theater își prezenta spectacolele în săli și localuri de întrunire. Urmăream să cuprindem masele chiar în cartierele în care locuiau. Cine a trecut vreodată prin aceste suburbii, prin micuțele lor teatre, care abia dacă-și meritau numele, cine cunoaște aceste săli cu mirosul lor de bere stătută și de W.C. pentru domni, cu stegulețe și panglici rămase de la ultima chermeză, acela își poate imagina câte dificultăți am întâmpinat încercând să alcătuim o concepție despre un teatru al proletariatului.

Intenția inițială era să ne descurcăm fără actori burghezi. Exceptând câțiva profesioniști a căror poziție era apropiată de a noastră, am jucat aproape numai cu proletari. Consideram ca o necesitate să colaborez cu oameni care, asemenea mie, vedeau în mișcarea revoluționară pivotul, motorul creației lor. În cadrul întregii concepții despre teatrul proletar, importanța hotărâtoare o avea pentru mine formarea unei comunități atât umane și artistice, cât și politice.

Toți colaboratorii Teatrului proletar au slujit cauza lui cu nemărginit devotament și spirit de sacrificiu. Motivele care ne-au determinat să luptăm aproape un an întreg pentru afirmarea teatrului nostru, fără alt sprijin decât propriile forțe, nu au fost nici perspectiva unui câștig – mereu se iveau situații în care toți se vedeau nevoiți să renunțe la remunerația ce li se cuvenea, și nici ambiția personală – foarte adesea colaboratorii nici măcar nu erau trecuți pe afiș.

În aprilie 1921 a avut loc ultimul spectacol al Teatrului proletar. Indiferent de succesele mai mari sau mai mici obținute în decursul acestui prim an, un obiectiv fusese cu siguranță atins: teatrul își cucerise un loc de prim rang printre mijloacele de propagandă ale mișcării proletare. El fusese inclus în rândul formelor de exprimare ale mișcării revoluționare, deopotrivă cu presa ori parlamentul. Odată cu aceasta însă se petrecuse și o schimbare în funcția teatrului ca instituție artistică. El căpătase din nou o finalitate situată în sfera vieții sociale. După o lungă perioadă de încremenire, care îl izolase de forțele epocii sale, el redevenise un factor al dezvoltării, al progresului, al vieții.

Lasă un comentariu