de David Schwartz Contextele teatrale din Cuba post-revoluționară (după 1959) și din Nicaragua în perioada regimului Sandinist (între 1979 și 1990) au puncte comune și constituie un capitol separat al teatrului cu țărani și muncitori post-belic. În ambele cazuri, regimurile nou-instalate au valorizat producția culturală autohtonă și au investit masiv atât în educația muncitorilor și țăranilor, precum și în cultura populară. În Cuba, unde democrația populară s-a constituit într-un regim politic stabil, mișcarea de amatori a fost deosebit de puternică – s-a construit, după modelul sovietic, o rețea de case de cultură (Casas de la Cultura) în întreaga țară, inclusiv…
de Mihaela Michailov La Ribot. Vertical fisurat În martie 2003, într-unul dintre spațiile Galeriei „Modern Tate” din Londra, coregrafa spaniolă La Ribot[1] și-a prezentat cele 34 de piese create în perioada 1993-2003 – Piezas Distinguidas. Legătura dramaturgică dintre piese este dată de forma lor – fiecare este gândită ca un solo; de durata desfășurării – nici una nu ține mai mult de șapte minute; și de raportul intim artist-spectatori. La început, lucrările au fost prezentate în teatre, după care, începând cu 2000, La Ribot a decis – chestionând convențiile unor spații ierarhizate – să le mute în locații care-i permiteau…
de Mihaela Michailov Guillermo Gómez-Peňa1, unul dintre cei mai provocatori artiști ai anilor ˈ90, analizează constant în performance-urile sale problematici de-coloniale, radical critice la adresa „teritoriilor ocupate” ale corpurilor prin impunerea unor politici de apropriere dezumanizantă și distrugere identitară, la adresa unor sisteme de reproducere artistică și unor festivaluri mainstream care fetișizează arta vandabilă, și la adresa unei arte politice prin care pozițiile de autoritate sunt relegitimate. Interesat de dimensiunea emancipatorie a performării corpului și de construcția unei pedagogii stimulative pentru corpuri excluse, artistul își chestionează permanent spațiul de cercetare și autoexprimare. Corpul devine viu atâta timp cât își pune…
de Mihaela MICHAILOV De fiecare dată când scriu un articol dedicat teatrului pentru copii și adolescenți, îmi pun, invariabil, câteva întrebări: al cui este teatrul care se adresează tinerilor?; ține el cont de schimbările structurale ale copilăriei?; își cunoaște copiii și adolescenții?; cât de conștient este acest teatru de rolul fundamental pe care-l poate avea în raport cu formarea lor, în spiritul atașării de povești emancipatoare, eliberatoare?; cât de mult își dorește să le diversifice orizontul experiențial, să le deconstruiască stereotipurile împrumutate, să le insufle posibilitatea unei schimbări pe care ei înșiși o pot genera, să îi confrunte cu realități…
De David Schwartz În cadrul experiențelor sale de muncă în diferite țări din America Latină (Brazilia, Peru, Argentina), Augusto Boal, regizor, dramaturg și om politic brazilian, a experimentat și dezvoltat o serie de metode și tehnici de teatru participativ, multe dintre ele implicând grupuri locale oprimate, în contextul sărăciei și polarizării sociale extreme, și apoi în contextul dictaturilor militare fasciste. De altfel, Boal avea să fie el însuși arestat și torturat după instaurarea dictaturii militare din Brazilia (1964) și va emigra în Peru și Argentina, înainte de a se refugia în Europa de Vest în 1976. Teoria și practica lui…
De David Schwartz În Europa, primele experiențe de colaborare între artiști și muncitori au avut loc în deceniile doi și trei ale secolului XX și sunt în legătură directă cu mișcările partidelor comuniste din Europa Centrală și de Est. Diverse forme de teatru proletar sau de teatru politic popular s-au dezvoltat concomitent în Germania (în special în Berlin), în Uniunea Sovietică, unde au fost finanțate și sprijinite de stat, și pentru scurt timp în Ungaria, în timpul revoluției bolșevice ungare. Noile forme teatrale sovietice și germane au fost rapid importate în Europa de Vest, Asia și Statele Unite, în special…
De David Schwartz La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, în contextul sărăciei, dar și persecuțiilor la care erau supuși muncitorii revoltați, anarhiști sau socialiști, în Europa, în paralel cu dezvoltarea industriei în Mexic și în Conul Sudic al Americii de Sud, a avut loc un proces de migrație masivă, în special a muncitorilor și intelectualilor militanți de stânga, din Spania și Italia în Argentina, Chile, Mexic și Uruguay. Trecerea de la sistemul colonial semi-feudal, la industrializarea capitalistă, a constituit cadrul pentru dezvoltarea mișcărilor muncitorești, de factură anarhistă și socialistă (Grez Toso 2011). Atmosfera era dominată de greve generale…