de Laura Sandu Feminitatea nu a fost eliminată din mecanismul reprezentării artistice genizate a anilor 50, și nici din discursul mai amplu al câmpului care o conține. Mă voi opri în continuare asupra câtorva texte de critică de artă ale perioadei, pentru a urmări intervenția asupra feminității așa cum este reprezentată ea în interiorul acestui câmp. Într-un eseu din revista Arta din 1955, numit ”Unele probleme ale înfățișării omului nou”, Doina Criș își propune să descrie stadiul în care au ajuns artiștii în procesul perfecționării unei tehnici a reprezentării ”eroul pozitiv” al timpului. În acord cu perceptele realist socialiste, critica…
de Laura Sandu În eseul ”Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin” publicat în Miturile comunismului românesc (ed. Lucian Boia, Nemira, București, 1998), și care se referă la întreaga perioadă socialistă, istorica Zoe Petre are față de ”imaginea femeii revoluționare” o poziționare conservatoare, perfect încadrabilă în discursul dominant al elitelor intelectuale postcomuniste. Miza argumentelor sale este de a demonstra că regimul a folosit în prima sa perioadă o strategie de ”emancipare forțată” a femeilor pentru atingerea altor scopuri. ”Anularea solidarităților tradiționale, controlul asupra educației noilor generații, eradicarea individualității în favoarea colectivității presupuneau evacuarea de sens a vieții private, în genere,…
de Laura Sandu Titina Călugăru – Țărancă ufederistă (sursă: Revista Arta) Din perspectivă feministă, situată, studiul modurilor în care receptăm reprezentările genizate în pictura realist socialistă românească, se poate dovedi relevant pe mai multe planuri. Ar fi interesant, de exemplu, să vedem dacă, privind tablouri cu femei din perioada realist socialistă, din postura noastră locală și contemporană de subiecți genizați, putem identifica și dacă apoi ne putem conecta la valențele proiective emancipatoare declarate ale acestor reprezentări. În ce fel ne este influențată receptarea de faptul că aceste reprezentări sunt încărcate de interpretările noastre asupra istoriei recente, de memoria și aspirațiile…
de David Schwartz Contextele teatrale din Cuba post-revoluționară (după 1959) și din Nicaragua în perioada regimului Sandinist (între 1979 și 1990) au puncte comune și constituie un capitol separat al teatrului cu țărani și muncitori post-belic. În ambele cazuri, regimurile nou-instalate au valorizat producția culturală autohtonă și au investit masiv atât în educația muncitorilor și țăranilor, precum și în cultura populară. În Cuba, unde democrația populară s-a constituit într-un regim politic stabil, mișcarea de amatori a fost deosebit de puternică – s-a construit, după modelul sovietic, o rețea de case de cultură (Casas de la Cultura) în întreaga țară, inclusiv…
de Mihaela Michailov La Ribot. Vertical fisurat În martie 2003, într-unul dintre spațiile Galeriei „Modern Tate” din Londra, coregrafa spaniolă La Ribot[1] și-a prezentat cele 34 de piese create în perioada 1993-2003 – Piezas Distinguidas. Legătura dramaturgică dintre piese este dată de forma lor – fiecare este gândită ca un solo; de durata desfășurării – nici una nu ține mai mult de șapte minute; și de raportul intim artist-spectatori. La început, lucrările au fost prezentate în teatre, după care, începând cu 2000, La Ribot a decis – chestionând convențiile unor spații ierarhizate – să le mute în locații care-i permiteau…
de Mihaela Michailov Guillermo Gómez-Peňa1, unul dintre cei mai provocatori artiști ai anilor ˈ90, analizează constant în performance-urile sale problematici de-coloniale, radical critice la adresa „teritoriilor ocupate” ale corpurilor prin impunerea unor politici de apropriere dezumanizantă și distrugere identitară, la adresa unor sisteme de reproducere artistică și unor festivaluri mainstream care fetișizează arta vandabilă, și la adresa unei arte politice prin care pozițiile de autoritate sunt relegitimate. Interesat de dimensiunea emancipatorie a performării corpului și de construcția unei pedagogii stimulative pentru corpuri excluse, artistul își chestionează permanent spațiul de cercetare și autoexprimare. Corpul devine viu atâta timp cât își pune…
de Mihaela MICHAILOV De fiecare dată când scriu un articol dedicat teatrului pentru copii și adolescenți, îmi pun, invariabil, câteva întrebări: al cui este teatrul care se adresează tinerilor?; ține el cont de schimbările structurale ale copilăriei?; își cunoaște copiii și adolescenții?; cât de conștient este acest teatru de rolul fundamental pe care-l poate avea în raport cu formarea lor, în spiritul atașării de povești emancipatoare, eliberatoare?; cât de mult își dorește să le diversifice orizontul experiențial, să le deconstruiască stereotipurile împrumutate, să le insufle posibilitatea unei schimbări pe care ei înșiși o pot genera, să îi confrunte cu realități…