Acasă Teorie Guvernarea Capitalei Europene a Culturii și regimuri urbane în Sibiu

Guvernarea Capitalei Europene a Culturii și regimuri urbane în Sibiu

de Gazeta de Artă Politică

– Fragmente –

de Alexandra OANCĂ

Fragmentele de mai jos fac parte dintr-o lucrare de dizertație susținută în cadrul Departamentului de Sociologie și Antropologie Socială al Central European University din Budapesta, în 2010. Cercetarea a urmărit modul în care programul „Sibiu Capitală Europeană a Culturii 2007” a fost prezentat şi general acceptat ca o poveste de succes, precum şi impactul programului asupra proceselor de guvernare urbană în Sibiu.

Nivelul decizional european și politica CEaC

Deși Tratatul de la Roma (1957) nu conferise competențe legale Comisiei Europene pentru a interveni în sectorul cultural, și deși doar Tratatul de la Maastricht (1992) „recunoștea formal pentru prima oară dimensiunea culturală a integrării europene”, conferind și reglementând puterile pe care Comunitatea Europeană le are în domeniul culturii, Comisia Europeană s-a implicat în problemele culturale ale statelor membre înainte de adoptarea Tratatului de la Maastricht, prin finanțări și inițiative culturale; Consiliul „poate adopta măsuri de stimulare, excluzând orice armonizare a legislației și reglementărilor statelor membre” (EC 1957). Capitala Europeană a Culturii este una dintre acele inițiative.

Programul Capitala Europeană a Culturii (CEaC) a fost fondat în 1985 „pentru a-i apropia pe cetățenii statelor membre” (Comisia Europeană 1985): s-a decis ca un oraș pe an să poarte titlul de „Oraș european al culturii” și să găzduiască un festival de promovare a identității europene comune, pe toată durata anului în cauză. Shore (1993; 2000) susține că, alături de alte politici culturale, acest program a fost gândit de birocrații UE pentru a împlini proiectul Uniunii Europene ca unitate politică înrădăcinată cultural și pentru a crea un nou tip de subiect (subiectul european) potrivit pentru proiectul politic[1]. Astfel, rațiunea din spatele apariției acestui program a fost politică și ideologică din perspectiva proiectului UE și a birocraților săi.

O analiză a legislației UE, a documentelor de politici publice și a publicațiilor oficiale de politici culturale și politici CEaC dezvăluie faptul că politica CEaC a trecut prin schimbări majore: complexitatea întregului proces a crescut, s-au introdus perioade mai lungi pentru pregătirea aplicațiilor, s-au introdus un proces de licitații publice mai competitiv și paneluri de selecție din partea UE în locul unor criterii interguvernamentale de atribuire a titlului, ghiduri oficiale pentru orașele candidate, producție mai mare de rapoarte oficiale, construirea unor rețele transnaționale de agenții și experți care se ocupă de acest program. Una dintre cele mai evidente schimbări este cea legată de tipul orașelor candidate și oraşe-gazdă. Dacă primele 5 orașe-gazdă erau deja centre culturale recunoscute (Atena, Florența, Amsterdam, Berlin și Paris), începând cu 1990 și nominalizarea Glasgow-ului, majoritatea orașelor candidate nu au fost dintre destinațiile culturale obișnuite ale Europei, ci orașe dezindustrializate sau în căutare de strategii de redezvoltare, care au folosit programul CEaC ca o unealtă economică. Astfel, în multe orașe, această politică a fost integrată în cadrul agendelor locale de dezvoltare urbană și „orientată spre profitabilitate”[2].

Nu ar trebui să considerăm că rațiunea din spatele politicii CEaC s-a deplasat către o perspectivă mai economică a politicilor culturale, ci mai degrabă că există două agende diferite la niveluri diferite, cel european și cel local. Cultura este în continuare politizată la nivelul UE, însă la nivel local există o comodificare a acestei politizări a culturii și, prin ea, a oricărui element de distincție culturală[3]. Astfel, prin această politică, birocrații UE își pot urmări obiectivele politice de îmbunătățire a imaginii și identității Comisiei și se pot implica în problemele culturale ale statelor membre prin finanțări și influențarea dezvoltării economice a orașului ales[4]. Prin urmare, „europeniștii au stimulat interesele elitelor locale, care și-au unit interesele cu cele ale Comisiei Europene”[5]. În timp ce UE oferă doar o mică parte din costul total al programului Capitală Culturală Europeană (sub 2%) în schimbul campaniei de imagine pentru Comisia Europeană (asta înseamnă CEaC în ochii birocraților UE), la nivel local, CEaC oferă structurii de putere un pretext solid pentru dezvoltare urbană și abilitatea de a exploata potențialul economic al politicii culturale. Astfel, programul CEaC creează posibilitatea unui parteneriat și a unei suprapuneri de agende între Comisia Europeană și nivelul local, prin șuntarea statului-națiune. […]

Luxemburg și mitul originilor comune

Sibiul a fost ales datorită acestei legături istorice: „Saxonii din Transilvania care locuiesc în Sibiu, descendenți ai coloniștior care au fondat orașul în secolul al XII-lea, vorbesc o limbă care se aseamănă cu francona vorbită în zona dintre Moselle și Rin” (LuxECoC 2007 33). Dragoman (în Vasiliu 2009: 115-40) susține că motivul pentru care Sibiul a fost invitat să candideze împreună cu Luxemburg este legat de „dilema identitară” a Luxemburgului. Mitul originilor comune ale celor două orașe conferă rădăcini și relevanță istorică unui microstat precum Luxemburg, precum și o legătură cu Europa de Vest unui mic oraș din Europa de Est.

Oficialii din Luxemburg, împreună cu cei români, au făcut referiri explicite la miturile fondării Sibiului de către coloniștii sași nu doar prin legături istorice, ci și arhitecturale și lingvistice. Deși au fost descoperite diferențe semnificative, teza asemănărilor între limba luxemburgheză și cea vorbită de sașii din Transilvania încă are greutate în discursul public. Faptul că teza a fost demontată încă din 1905, „nu i-a înlăturat pe sași din memoria colectivă luxemburgheză” (Dragoman în Vasiliu 2009: 129) datorită funcției sale simbolice de consolidare a identității naționale luxemburgheze și de întărire a ideii că prin limbă se creează definiția fundamentală a națiunii. […]

Astfel, CEaC a oferit un pretext prin care oficialii luxemburghezi au reafirmat identitatea națională și un context în care nostalgia pentru o epocă de aur mitologizată s-a putut exprima în voie. La prima vedere, faptul că o politică ce ar trebui să sublinieze dimensiunea culturală europeană este utilizată pentru a întări identitatea națională luxemburgheză pare ironică și contradictorie, însă această contradicție aparentă are de-a face cu definirea foarte vagă a dimensiunii europene a programului CEaC și a modului în care este ea aplicată, în așa fel încât toate părțile să fie mulțumite: în acest caz, Comisia Europeană își îmbunătățește imaginea și încearcă să inducă un sentiment de apartenență și identificare cu UE, investind fonduri nesemnificative, elitele locale folosesc programul CEaC ca pretext pentru dezvoltare economică, oficialii luxemburghezi își legitimează identitatea națională, în timp ce oficialii români își legitimează la rândul lor identitatea națională prin practici de diplomație culturală, prin legătura istorică dintre Sibiu și Luxemburg și prin programul Capitală Europeană a Culturii.

Diplomație culturală și recalibrarea statului

După 1989, accentul pus în discursul public și diplomatic pe moștenirea germană a orașelor din Transilvania a reprezentat o parte din reambalarea post-socialistă a imaginarului național, care apăsa puternic pedala legăturilor istorice și culturale ale României cu Occidentul (Light 2006).

Această reambalare a imaginarului național nu a avut doar efecte discursive, ci și materiale, prin măsurile luate de actorii publici și instituționali. Reglementările statului și practicile politice responsabile pentru această reambalare au afectat ierarhia orașelor și au contribuit la apariția unei noi hărți a inechității, a unor noi inegalități teritoriale în interiorul granițelor statului. Asta a dus la îmbunătățirea poziției în ierarhia urbană a orașelor cu moștenire germană; cum politicile statului nu sunt uniform distribuite, unele orașe au fost privilegiate în detrimentul altora. […]

Amestecul aspectelor economice cu cele politico-ideologice [în pregătirea CEaC Sibiu 2007, n.ed.] a devenit clar odată cu seminarul Sibiu – Reabilitare economică prin cultură, organizat în februarie 1999 de către Ministerul Culturii, Camera de Comerț și Industrie și Fundația Hans Seidel. La acest seminar a fost proiectat Un film pentru viitorul Sibiului – comandat în 1997 de către Ion Caramitru, ministrul culturii – în prezența ambasadorilor, miniștrilor culturii din alte state, reprezentanților Băncii Mondiale, UNESCO și UE, precum și a directorilor celor mai importante companii germane cu activitate în România. […]

Acest seminar a fost rodul unui parteneriat între o instituție guvernamentală, o instituţie care reprezenta interesele mediului de afaceri şi una din societatea civilă, unite pentru a promova investiții și dezvoltare economică în regiune, prin cultură. Modul de organizare a seminarului relevă coagularea unor noi forme de colaborare între interesele publice și cele private în vederea guvernării, a unor transformări mai ample în procesul de recalibrare [a se citi „retragere”, n.trad.] a statului și a tendinței acestuia din urmă de a se implica din ce în ce mai mult ca mediator „în producerea și transformarea locurilor” (Brenner 2004: 11).

În aceeași zi cu seminarul de mai sus, prim-ministrul României semna un decret prin care orașul și județul Sibiu erau declarate zone de interes național. […]

Administrația locală și formarea regimului urban

[Încă dinaintea candidaturii pentru titlul de CEaC, n.ed.] Administrarea Sibiu se desfășura pe anumite coordonate și se caracteriza deja printr-un imaginar pro-piață și pro-creștere economică, evoluții ce au fost influențate în primul rând de un context socio-economic mai larg, iar în al doilea rând, de instituții din afara regiunii.

Prin politicile și practicile de diplomație culturală, statul punea accentul pe moștenirea germană a Sibiului și îi creștea gradul de competitivitate față de alte orașe în atragerea investitorilor germani, austrieci și luxemburghezi. Prin această „germanitate” a Sibiului, promovată de stat, structura locală a obținut acces la anumite resurse și la posibilitatea de a urmări anumite tipuri de activități urbane antreprenoriale.

Una din consecințele acestor politici ale statului a fost deschiderea, în Sibiu în luna martie 1999, a Clubului Economic German din Transilvania (DWS – Deutscher Wirtschaftsclub Siebenburgen), un club care acționa ca „un forum de idei și oportunități de afaceri, unde oamenii de afaceri pot discuta liber despre dezvoltarea afacerilor lor” (Rollin, citat în Bradu 2009[6]). Clubul nu se limita la oameni de afaceri și companii din Germania, ci includea și firme din Austria, Olanda și Elveția. Pentru membrii săi, clubul nu reprezenta „doar un spațiu economic, ci și unul cultural (…). Este un club pentru că se vorbește germana, dar nu are legătură cu cetățenia” (Bottesch, citat în Bradu 2009).

Mai mult, la începutul anului 2000, Societatea Germană pentru Cooperare Tehnică, cunoscută ca GTZ (Gessellschaft für Technische Zusammenarbeit), și-a deschis un birou și în Sibiu, pe lângă cel din București. GTZ este o întreprindere internațională deținută de guvernul federal german, care lucrează pentru Ministerul Cooperării Economice și Dezvoltării (BMZ). […]

În ceea ce privește controlul politic asupra municipalității, până în 2000, alegerile pentru Primărie fuseseră câștigate de Convenția Democratică. La alegerile locale din 2000, Forumul Democrat al Germanilor din România, reprezentând minoritatea germană, a participat cu un reprezentant, Klaus Werner Iohannis, care a câștigat 69,18% din voturi în turul 2. […]

Între 2001 și 2003, trei parcuri industriale au fost construite în Sibiu și împrejurimi: Şelimbăr Industrial Park Sibiu, deschis în 2003, Şura Mică Industrial Park în 2002 și Western Industrial Area în 2003.

Documentul care instituționalizează turnura antreprenorială în administrația locală și în imaginarul pro-piață al coaliției de guvernare este ghidul de dezvoltare a Sibiului, ale cărui „instrucțiuni pentru proiectarea corporate a orașului” au fost realizate între 2002 și 2003 (Municipalitatea Sibiu 2007: 2). Ghidul mustește de ethosul de business al cărui limbaj se învârte în jurul unor concepte precum avantaje, slăbiciuni, țeluri, obiective, fiind preocupat de atragerea investitorilor și dezvoltare. Unul dintre lucrurile relevante despre realizarea acestui ghid este că a fost produs de municipalitate în colaborare cu două instituții germane: Academia Funcționarilor Publici din Germania (DBB Akademie, Bonn) și sus-numita GTZ. Administrația locală și consiliul local au trecut printr-un proces de modernizare începând cu anii 2000, odată cu începutul consultațiilor oferite de Academia Funcționarilor Publici din Germania, care lucra împreună cu Centrul Regional de Instruire pentru Administrația Publică Locală Sibiu. Academia DBB, Centrul de Instruire, municipalitatea și GTZ au colaborat strâns la elaborarea instrucțiunilor corporate pentru oraș, ghidul care unea imaginarul pro-piață cu practica coaliției de administrație urbană.

Între 2001 și 2003, majoritatea investitorilor implicați în noile parcuri industriale era din Germania, Olanda, Austria, Elveția și România, precum și din Clubul Economic German din Transilvania, înființat în 1999. Clubul avea o relație apropiată cu municipalitatea în ceea ce privește dezvoltarea parcurilor industriale, dezvoltarea proiectelor de infrastructură și investițiile Clubului în Sibiu.

Astfel, pentru investitorii hotărâți să obțină profit din afacerile din Sibiu, o administrație publică favorabilă investitorilor reprezenta o resursă importantă pentru scopurile lor. De aceea, instituții precum GTZ, Clubul Economic German și Academia Funcționarilor Publici din Germania au promovat reforma și modernizarea administrației publice. Era o resursă mult prea importantă pentru a fi ignorată, mai ales pentru investitorii străini.

Coaliția de guvernare a Sibiului a fost alimentată şi condusă în special de comunitatea de afaceri din jurul Clubului Economic German, lucru evident din implicarea acesteia în reforma administrației și din legăturile dezvoltate cu alți actori și instituții (cu precădere germane) implicate în conducerea locală și în modernizarea atât a administrației, cât și a infrastructurii, a calității vieții, a timpului liber. […]

În acest context, invitația din 2004 pentru găzduirea Capitalei Europene a Culturii a oferit unui regim urban deja orientat pro-piață, un nou pretext pentru dezvoltare urbană și pentru a încetățeni imaginea germană a orașului. Din perspectiva structurii de administrație urbană, CEaC putea fi văzută ca o agendă de dezvoltare a Sibiului fără echivoc și ca un mijloc de a păstra coaliția de la conducere în forma existentă.

Profitând de ocazie: formarea coaliției pentru candidatură și pregătirea dosarului

Invitația de a candida împreună cu Luxemburg a venit în februarie 2004 și cerea ca documentația pentru formularul de candidatură să fie gata în mai puțin de două luni, cu o primă schiță gata în mai puțin de o lună. Oficialii luxemburghezi au cerut ca dosarul de candidatură să fie gata la începutul lui martie pentru a putea fi prezentat Ministerului Culturii și apoi trimis la UE înaintea întâlnirii cu panelul UE desemnat pentru selecția Capitalei Culturale Europene, programată pe 5 aprilie. Astfel, constrângerile de timp au influențat modul în care diverse instituții s-au strâns într-o coaliție pentru a pune cap la cap dosarul, modul în care a decurs procesul de scriere a proiectului și cel în care documentația oficială a căpătat forma finală. […]

Conform condițiilor din programul CEaC, o asociație denumită Asociaţia Sibiu Capitală Europeană 2007 s-a constituit separat de municipalitate. În dosar, această asociație era prezentată ca entitate deja constituită legal, cu toate că în faza de candidatură era într-o formă foarte volatilă, nereprezentând altceva decât o serie de întâlniri coordonate de Primărie între reprezentanți ai diferitelor instituții. Asociația nu a existat legal și oficial decât după anunțarea rezultatelor (întâlnirea de constituire a asociației a avut loc în iunie 2004).

Conform dosarului (Asociaţia Sibiu CEC2007 2004), asociația era alcătuită din trei echipe sau comitete: consiliul de conducere, comitetul consultativ și grupul de lucru de coordonare. Consiliul de conducere era compus din 22 de oameni: 9 reprezentanți ai structurii locale de conducere (municipalitate, consiliul județean, prefectură), 7 reprezentanți ai statului (de la Ministerul Culturii, al Afacerilor Externe și Consulatul Luxemburgului), un reprezentant al Camerei de Comerț și Industrie și 5 reprezentanți ai unor instituții culturale locale de frunte (Muzeul Brukenthal, Complexul Muzeal ASTRA, Teatrul Radu Stanca, Universitatea Sibiu și Fundația de Antropologie Vizuală). Primarul îndeplinea rolul de șef al consiliului de conducere, în timp ce Constantin Chiriac, directorul Teatrului Radu Stanca, era vice-președinte. În acest grup s-au stabilit principalele coordonate ale candidaturii. […]

Constrângerile de timp au legitimat excluderea populației și a artiștilor independenți de la participarea în coaliție, precum și accentul pus pe instituții culturale locale consacrate și pe municipalitate ca instituție conducătoare a pregătirilor pentru aplicație și a implementării sale (din moment ce controlul ei formal asupra mașinăriei de guvernare locală exprima, în teorie, voința populară). Mai mult decât atât: au legitimat graba, autoritarismul și lipsa de dezbateri consistente despre nevoia de a candida pentru titlul de CEaC, identitatea și conceptul Sibiului ca CEaC. Din moment ce alcătuirea coaliției și discuțiile în cadrul ei au fost influențate și coordonate de reprezentanți ai municipalității și ai instituțiilor culturale consacrate (precum Teatrul Radu Stanca și Muzeul Brukenthal), se poate argumenta că forma finală a proiectului a fost rezultatul influenței câtorva instituții. Astfel, nevoia de a scrie proiectul pe ultima sută de metri a afectat și a legitimat modul în care s-a format coaliția pentru CEaC și, în același timp, forma pe care a luat-o proiectul.

Tema propusă în dosarul de candidatură a fost Culturi braț la braț către viitor, iar CEaC în Sibiu avea menirea de a fi o „celebrare a culturilor care trăiesc împreună, a unității în diversitate” (ulterior sloganul Sibiu Capitală Culturală Europeană a devenit Oraș al culturii – Oraș al culturilor). Proiectul de CEaC a pus accentul pe istoria urbană a Sibiului, caracterizată prin multiculturalism, unde români, sași, maghiari și romi au conviețuit pașnic, subliniind moștenirea germană a orașului și contribuția coloniștilor germani la dezvoltarea orașului. Sibiul a fost folosit mereu în asociere cu numele german al orașului, Hermannstadt, și a fost prezentat ca cel mai estic punct al familiei europene începând cu secolul al XVII-lea și ca loc de întâlnire al civilizațiilor europene, Sibiul fiind poarta dintre Est și Vest.

Mai mult, raporturile de putere dintre participanții din coaliția pentru CEaC, pe de o parte, și regimul urban existent, de cealaltă parte, au modelat conceptul pe care coaliția l-a propus în aplicație. Politica internă a coaliției și înțelegerile de la nivelul conducerii orașului au influențat și accentul pus pe moștenirea germană și pe legătura cu Occidentul, prin sfera culturală de limbă germană. […]

Municipalitatea a folosit aplicația pentru titlul de CEaC pentru a menține și consolida imaginarul pro-piață al regimului de guvernare urbană din Sibiu și setul său de înțelegeri stabile între instituții guvernamentale și cele neguvernamentale. Documentul de candidatură reafirma imaginarul pro-piață și angajamentul structurii locale de conducere pentru atragerea investitorilor și contura urmărirea și implementarea titlului de Capitală Culturală Europeană ca o „sincronizare într-un efect sinergetic cu eforturile noastre de dezvoltare” (Asociaţia Sibiu CEC2007, 2004:10), ca o continuare a strategiilor de dezvoltare deja existente.

În faza depunerilor candidaturilor, cea mai clară dovadă a legăturii dintre acel regim urban [cu caracteristici pro-piaţă, n.red.] și programul CEaC a fost momentul, în februarie 2004, în care municipalitatea a primit o vizită din partea ambasadorilor Franței și Germaniei, care au discutat cu primarul despre susținerea totală pe care o oferă programului Sibiu Capitală Culturală Europeană 2007 și despre oportunitățile oferite de municipalitate investitorilor străini din noua Zonă Industrială Vest, unde, la vremea aceea, erau deja prezenți patru investitori germani și doi francezi. […]

Panelul de selecție

Oferirea titlului de Capitală Culturală Europeană Sibiului nu a avut legătură doar cu susținerea din partea Luxemburgului și cu narațiunea multiculturalismului din aplicație, ci și cu agenda Comisiei Europene; aceasta căuta să-și îmbunătățească imaginea și să construiască un sentiment de apartenență la UE într-un viitor stat membru, implicând costuri minime – o contribuție financiară nesemnificativă de aproximativ 1.2% din cheltuielile totale cu programul Sibiu CEaC (Rotariu 2007). Pentru Comisia Europeană, posibilitatea de a disemina imaginea UE în Estul Europei, într-un viitor stat membru, și de a participa la primul experiment CEaC care unea Estul cu Vestul a reprezentat punctul în care interesele panelului de experți UE care evaluau aplicațiile Sibiului și Luxemburgului s-au întâlnit cu interesele reprezentanților celor două orașe. […]

Capitala Europeană a Culturii şi regimuri de guvernare urbană

Câștigătorii și perdanţii programului CEaC pot fi identificaţi după următoarea logică: câștigătorii au fost cei care făceau deja parte din regimul urban sau cei care îi puteau reproduce agenda și imaginea în cadrul programului CEaC și în guvernarea urbană; perdanţii au fost cei care nu făceau parte din alianţele de la putere sau cei care se opuneau, direct sau indirect, imaginii și intereselor regimului urban, în cadrul CEaC în particular şi în cadrul guvernării urbane în general.

Printre cei care au pierdut de pe urma implementării programului Capitalei Culturale Europene Sibiu 2007 îi putem număra pe următorii: populația din centrul istoric, artiști independenți, instituții independente precum Complexul Muzeal ASTRA, al cărui specific era în răspăr cu accentul pus pe moștenirea germană și al cărui reprezentant era în conflict deschis cu reprezentantul municipalității. Conform rapoartelor și evaluărilor periodice ale Asociației pentru Tranziție Urbană, numărul celor care locuiesc pe străzile și în piețele principale ale centrului istoric scade. Semne clare de gentrificare puteau fi observate: presiuni de deschidere a zonei către activități comerciale și probleme legate în special de nivelul zgomotului i-au îndepărtat pe majoritatea locuitorilor, în special pe cei tineri cu copii. Majoritatea celor rămași sunt bătrâni care locuiesc singuri. Mai mult, GTZ, care a început renovările în 2000, a fost vârful de lance al gentrificării prin proiectele lor de regenerare și renovare, „o casă aici, alta acolo, pentru a genera concurență printre vecini”. Conform raportului Eurisko (2008) și al rapoartelor Sindicatului Național al Agenților Imobiliari (Gicu 2008; 2009), Sibiu CEaC 2007 a contribuit la creșterea chiriilor și a prețurilor de vânzare la apartamente și case mai ales în centrul vechi (deși tendința de creștere este simptomatică pentru întreaga țară). Chiar dacă prețul caselor și al chiriilor a crescut în centru, compoziția socio-demografică și economică a locuitorilor a făcut în așa fel încât ei să nu poată beneficia de această creștere: doar 30% din proprietățile din centrul vechi sunt deținute de persoane fizice, majoritatea fiind bătrâni cu o condiție economică medie spre precară. Instituțiile care au beneficiat cel mai mult de pe urma creșterii chiriilor și a prețurilor de vânzare datorită influenței programului CEaC asupra pieței și a condițiilor structurale au fost „Biserica Evanghelică, Biserica Catolică, Biserica Ortodoxă, precum și anumite persoane cu greutate din oraș; toți aceștia dețin aproape 70% din centrul Sibiului” (Gicu, citat în Deleanu 2007). […].

Ierarhia instituțiilor de cultură instaurată după programul CEaC devine evidentă la o analiză a bugetului municipalității pe cultură.

Una dintre categoriile câștigătoare în urma programului CEaC a fost cea a instituțiilor care au promovat patrimoniul german (Muzeul Brukenthal și Biserica Evanghelică), precum și cele care se aflau sau au fost aduse sub controlul municipalității, alături de care au lucrat pentru aplicația și implementarea programului CEaC (Teatrul Radu Stanca, Centrul Cultural Municipal).

Mai mult, studii efectuate de Centrul pentru Studii și Cercetare în Domeniul Culturii (CSCDC) în 2007 și 2008 arată cultura ca un domeniu destul de puțin sprijinit cu fonduri de către municipalitatea din Sibiu, prin comparație cu alte orașe din România. Conform rapoartelor CSCDC (2007a; 2008a), cheltuielile pentru cultură din Sibiu (pe cap de locuitor și ca pondere din bugetul local) plasează orașul pe locul 12 în ţară, în 2007, și pe locul 10 în 2008 din punct de vedere al indexului „vitalității culturale” dezvoltat de către CSCDC, care include ca factor cheltuielile și susținerea oferită de autoritățile locale. Rezultatele sunt cu atât mai surprinzătoare dacă luăm în calcul faptul că Sibiu a fost Capitală Culturală Europeană în 2007 și a primit fonduri considerabile pentru dezvoltarea de evenimente și programe culturale[7]; însă rezultatele își pierd trăsăturile contradictorii dacă ne gândim la principala critică cu care s-a confruntat acest tip de strategie antreprenorială urbană, și anume că „are mai mult de-a face cu interesele capitaliste și politice decât cu cultura”[8]. […]

Conform rapoartelor CSCDC, afacerile din turism (hoteluri, pensiuni și tur-operatori) și companiile de transport au fost cele care au beneficiat mai mult de pe urma Capitalei Culturale Europene (CSCDC 2007; 2008; Dărăşteanu 2007). Asta explică de ce în 2008 municipalitatea a înființat Biroul de Promovare și Dezvoltare a Turismului. Atragerea turiștilor, pe lângă cea a investitorilor, a devenit una din strategiile antreprenoriale umărite de autorități. Iar după găzduirea Capitalei Culturale, turismul a devenit unul dintre punctele centrale ale regimului urban.

Candidatura la programul CEaC, încununată de succes în aprilie 2004, înainte de alegeri, și implementarea programului în 2007, s-au dovedit utile electoral, oferind legitimitate eficienței autorităților. Primarul Iohannis a fost reales în 2004 și în 2008 încă din primul tur cu peste 80% din voturi. Beneficiul electoral pentru Iohannis, conferit de programul CEaC și de eficiența strategiilor antreprenoriale urbane, nu s-a manifestat doar la nivel local, ci și la cel național, el devenind un potențial candidat pentru funcția de prim-ministru al României. Astfel, imaginea general pozitivă a programului CEaC în Sibiu a legitimat nu doar regimul urban cu alianţele sale și coaliția care l-a implementat, ci și pe actorii politici implicați, care au profitat din plin de succesul CEaC. Iohannis este actorul politic care a câștigat cel mai mult în popularitate de pe urma Capitalei Culturale Europene. […]

În plus, accentul pus pe patrimoniul și identitatea germană a orașului a conferit o aură de legitimitate și corectitudine controlului exercitat de reprezentanții Forumului Democratic German (FDGR) asupra aparatului din administrația locală. Astfel, influența Forumului în structurile formale de guvernare (Primărie, Consiliu Local, Consiliu Județean) a stabilizat regimul urban în forma sa.

Narațiunea de succes construită în jurul CEaC, în special, și în jurul procesului de dezvoltare urbană, în general, i-a legitimat pe câștigătorii din coaliția de candidatură și implementare CEaC, pe susținătorii regimului urban, precum și pe cei din grupul de lucru alcătuit de investitori din Clubul Economic German și municipalitatea controlată de FDGR. În plus, narațiunea Capitalei Culturale Europene ca poveste de succes și a Sibiului ca model de dezvoltare a legitimat nu doar politici din trecut, precum parcurile industriale construite în perioada 2001-2003, ci și planuri de viitor: cele legate de dezvoltarea altor parcuri industriale în Sibiu și zone învecinate (Cisnădie, Mediaş, Avrig, Şura Mică), accentul pus pe turism și dezvoltarea unor noi proiecte de infrastructură (care ar conecta gara de aeroport și zonele industriale între ele) care să atragă investitori și să stimuleze în același timp și strategia de turism. […]

 

Traducere din engleză de Marius-Bogdan Tudor

Textul integral în limba engleză:

www.academia.edu/6445865/Governing_the_European_Capital_of_Culture_ECoC_and_Urban_Regimes_in_Sibiu

 

[1] Cris Shore. 1993. Inventing the ‘People’s Europe’: Critical Approaches to European Community ‘Cultural Policy’. În Man 28(4), p. 779-800; Cris Shore. 2000. Building Europe: The Cultural Politics of European Integration. New York: Routledge.

[2] Herrero et al. 2006. The Economic Impact of Cultural Events: A Case-Study of Salamanca 2002, European Capital of Culture. În European Urban and Regional Studies 13(1), p. 43.

[3] A devenit o practică comună folosirea istoriei, patrimoniului, culturii, a compoziției etnice a orașului (multiculturalism, cosmopolitanism, diversitate culturală), a calității vieții, pe post de resurse de valoare în economia simbolică a orașului (Ashworth and Tunbridge 1990; Boyer 1994; Boyle and Hughes 1991; Judd and Fainstein 1999; Prato 2009; Sezneva 2005; Zukin 1995).

[4] Florica Vasiliu. 2009. Cultural Politics and European Integration. Iaşi: European Institute.

[5] Eliot Tretter. 2008. Scales, Regimes, and the Urban Governance of Glasgow. În Journal of Urban Affairs 30(1), p. 97.

[6] Sorana Bradu. 2009. Clubul Economic German Transilvania a împlinit 10 ani www.comunicatedepresa.ro/pressmedia2/clubul-economic-german-transilvania-a-implinit-10-ani/

[7] Conform municipalității, „principala sursă a creșterii venitului bugetului local o reprezintă creșterea bazei de taxare a investițiilor străine” (2008: 5).

[8] Gerry Mooney. 2004. Cultural Policy as Urban Transformation? Critical Reflections on Glasgow, European City of Culture 1990. În Local Economy, 19(4), p. 331.

 

Lasă un comentariu