Acasă Gazeta Este o realitate, majoritatea companiilor multinaționale sunt antisindicale

Este o realitate, majoritatea companiilor multinaționale sunt antisindicale

de Gazeta de Artă Politică

Vasile Gogescu este lider de sindicat de 16 de ani. În acest timp a sprijinit construcția unui sindicat de 7000 de membri la Carrefour și a asistat la distrugerea unuia de 3000 de membri de către patronatul de la Auchan; s-a asociat cu alte sindicate europene împotriva grupului Schwarz (ce include Kaufland și Lidl), care se mândrește că în companiile sale nu există sindicate, și a contribuit la realizarea primului acord de cooperare între grupul Auchan și federația internațională UNI Global Union. Este mulțumit că în companiile unde există sindicate s-a renunțat la practica demisiei forțate și luptă în fiecare zi pentru ca angajații comerciali să fie respectați. Experiența i-a arătat că poți face sindicalism cu lideri care nu sunt plătiți și poți avea dialog constructiv cu federația patronală. Într-un interviu din iunie 2014, Vasile Gogescu afirma că „Este o realitate, majoritatea companiilor multinaționale sunt antisindicale”. Cât de actuală mai este astăzi această afirmație aflăm într-un interviu cu președintele Federației Sindicatelor din Comerț și vicepreședinte al C.N.S. Cartel ALFA.

RN: Sloganul Federației Sindicatelor din Comerț (FSC) este „Respect pentru lucrătorul din comerț”. Ce înseamnă asta?

VG: Este ca urmare a faptului că de multe ori angajații din comerț sunt tratați cu lipsă de respect atât de angajatori cât și de mulți dintre clienți. Și încercăm prin tot ce facem să recâștigăm respectul pentru angajați pentru munca depusă, atât din partea angajatorilor, cât și din cea a unora dintre clienți.

RN: Când vorbiți de respect vă referiți și la condițiile de muncă, de salarizare, nu doar la modul în care li se adresează.

VG: Absolut. E vorba de muncă, de munca de multe ori peste program, de faptul că de multe ori se desconsideră total elementul social, faptul că angajații trebuie să aibă și o viață socială, să aibă un program predictibil, o viață de familie, să se poată întâlni cu copiii, în timpul liber al copiilor, nu când sunt la școală.

RN: Sunt 800.000 de angajați în sectorul comerț. Care este proporția lucrătorilor din firmele mari în cadrul sectorului?

VG: Unu la patru. 200.000 de angajați în marile magazine și în multinaționale în general, 600.000 în micile magazine.

RN: FSC este afiliată la UNI Global Union. În ce fel vă ajută faptul că sunteți afiliați la o organizație internațională mare?

VG: Sincer, dacă nu am fi fost afiliați la o structură globală, nici nu am fi existat. În România nu am fi avut sindicate în companiile multinaționale. Datorită acordurilor globale pe care le semnează UNI, am putut avea acces în companii care până atunci erau total antisindicale.

„Angajatorii nu dau salarii mai mari sub nici o formă decât dacă le dictează piața. Dacă nu mai găsesc forță de muncă în unele localități, mai majorează salariile”.

RN: Care e diferența între micii comercianți și așa-zisul comerț civilizat în materie de muncă?

VG: Comerțul civilizat, de fapt, este o industrie, nu mai este vorba de comerțul ăla pe care îl știam de mult. E ca lucrul la bandă, cu sarcini multiple, dar în același timp și cu lucru cu valori foarte mari, mă refer la casieri, și cu greutăți foarte mari care trebuie transportate și manipulate în decursul a opt ore de muncă pentru a reumple rafturile. La casieri avem și problema banilor pe care îi numeri, care sunt purtători și de tot felul de boli, avem problema răspunderii, avem problema lucrului direct cu clientul, mai civilizat sau poate mai puțin. Am avut multe cazuri de casieri atacați, jefuiți, omorâți. Nu neapărat în hipermarketuri, de exemplu în agențiile loto.

RN: Ce probleme au lucrătorii din comerț?

VG: De sănătate. Dar în primul rând au probleme de salarii. De venituri, care sunt foarte foarte reduse, foarte apropiate de salariul minim, în hipermarketuri; în micile magazine au de multe ori probleme legate de legalitatea formei de muncă. Am întâlnit angajați care au semnat contracte individuale de muncă, dar niciodată n-au știut și n-au cerut o copie validată de ITM. Și s-au trezit după opt-zece ani de muncă că nu li s-au plătit nici un fel de taxe la stat pentru pensie sau asigurări sociale.

„Cel mai mare efort a fost să convingem că facem un sindicat real, în beneficiul membrilor, și nu în beneficiul liderilor, cum se întâmplă poate în alte sindicate”.

RN: Care sunt motivele pentru care angajații din comerț au nevoie de sindicat?

VG: Angajatorii nu dau salarii mai mari sub nici o formă decât dacă le dictează piața. Dacă nu mai găsesc forță de muncă în unele localități, mai majorează salariile. Altfel le țin la nivelul salariului minim pe economie. În Legea salarizării unice pentru bugetari se discută de salariul pentru muncitorul necalificat și salariul pentru muncitorul calificat și unde ar trebui să fie. Aici [în comerț] toți sunt tratați la bază ca muncitori necalificați, și casieri și lucrători comercial, li se dă salariul minim pe economie, iar în –București, Brașov, Sibiu și Timișoara, Oradea, Cluj – în aceste orașe unde efectiv nu mai găsesc forță de muncă, oferă salarii cu 15-20 de procente mai mari decât în celelalte orașe. În rest, dacă s-ar putea să-i plătească numai la minimum pe economie, așa ar face. Plus că modul de calcul al productivității muncii, modul în care exportă capital unii fac ca tot timpul productivitatea muncii în România să apară ca foarte scăzută, deși nu cred că este așa.

RN: După mulți ani de eforturi, numărul persoanelor care se înscriu în sindicat este în creștere. De ce a fost nevoie ca să ajungeți aici?

VG: Cel mai mare efort a fost să convingem că facem un sindicat real, în beneficiul membrilor, și nu în beneficiul liderilor, cum se întâmplă poate în alte sindicate. E cel mai mare efort să-i convingem pe oameni că sindicatul va arăta așa cum vor arăta ei, cum îl vor organiza ei, că va lucra pentru ei, nu pentru vreun lider care să o ducă mai bine. Apoi atenția noastră este ca în magazinele unde creăm grupe sindicale să avem mereu activiști bine pregătiți și foarte atenți, care tot timpul să recruteze noi membri, în condițiile în care o parte din angajați care sunt și membri de sindicat pleacă spre noi locuri de muncă.

RN: Care sunt dificultățile în recrutareea membrilor de sindicat, în afară de asta pe care ai menționat-o deja, aceea că oamenii își schimbă locul de muncă des și pleacă și din sindicat în momentul în care pleacă din companie?

VG: Tocmai asta este legislația în România, nu avem sindicate pe sector de activitate, avem sindicate de companie. Ne-ar fi fost mult mai ușor dacă legislația era ca în Vestul Europei, să fie sindicat de sector de activitate, și atunci, dacă ar fi plecat în altă companie, putea să rămână membru de sindicat, mai ales dacă se convingea că sindicatul nostru chiar e un sindicat corect și care lucrează pentru oameni. Cel mai dificil lucru e că, o dată cu modificarea legislației în 2011, e extraordinar de greu să sindicalizezi un număr suficient de oameni ca să obții reprezentativitatea ca să negociezi un contract colectiv de muncă. De exemplu, în Carrefour, am început sindicalizarea în 2009 cu 200 de membri, dar am ajuns la reprezentativitate de abia spre sfârșitul lui 2012. Deci a durat trei ani jumate-patru până când am reușit să depășim 50% din numărul de angajați. Ori azi, dacă am începe să construim un sindicat și angajații, membrii de sindicat, ar trebui să aștepte trei-patru ani până am avea posibilitatea eventual să negociem primul contract colectiv de muncă, majoritatea ar renunța.

RN: Aceasta este relevanța reprezentativității, că sindicatul care este reprezentativ are dreptul să negocieze contractul colectiv de muncă.

VG: Consider că e lucrul de căpătâi al oricărui sindicat, pentru asta îl creăm, nu pentru ajutoare sociale, nu pentru cadouri. Ci pentru negocierea unui contract colectiv de muncă, unde garantezi niște drepturi pentru angajați. Nu știu dacă întotdeauna obții drepturi suplimentare, dar măcar le garantezi că nu li se pot lua discreționar drepturile în situații de criză ale unei companii, fără acordul sindicatului. E cel mai important lucru, după aia vin restul, respectul la locul de muncă, comisiile de disciplină în care sindicatul participă să-l sprijine pe angajat.

RN: Ce vă așteptați să facă angajații odată înscriși în sidicat?

VG: Ne așteptăm să facă ce nu fac, din păcate. Să fie solidari și să înțeleagă că sindicatul nu înseamnă să plătești o cotizație și de acolo să aștepți ca un comitet de conducere să le rezolve pe toate. Aștept implicare, un sindicalism activ, participativ, fiecare membru de sindicat să fie la rândul lui un agent de recrutare pentru sindicat, să înțeleagă că forța noastră nu constă decât în număr și calitatea activității noastre și solidaritate. Altfel, dacă considerăm că plătind 5 lei pe lună ne-am asigurat dreptul ca cineva să ne obțină tot timpul lucrurile suplimentare fără ca noi să facem nici un efort, fără să risc nimic, n-o să facem niciodată.

„…când i-a preluat compania Auchan, declarată clar antisindicală, au folosit toate lucrurile învățate la cursurile despre cum să distrugi un sindicat. Exact după manual – au urmat fiecare etapă a planului de desființare a unui sindicat, prefăcându-se în același timp că respectă legalitatea”.

RN: Povestește-mi cum a fost când o companie care era antisindicală a preluat o companie unde exista un sindicat.

VG: De când sunt președintele federației a fost prima mea înfrângere. Să sindicalizezi 3000 de membri într-o companie e un succes uriaș. Într-o companie cu 5000 de angajați, ai 3000 de membri, e bine. Eu am început în 2008 – să spunem că prima jumătate, cam 1500 de membri, i-am cunoscut personal. Iar când i-a preluat compania Auchan, declarată clar antisindicală, au folosit toate lucrurile învățate la cursurile despre cum să distrugi un sindicat. Exact după manual – au urmat fiecare etapă a planului de desființare a unui sindicat, prefăcându-se în același timp că respectă legalitatea. Era încă 2012, erau încă efectele crizei în România, locurile de muncă nu se înmulțeau, din contră, au profitat de acest lucru, și pe o mare greșeală pe care o facem ca sindicat – faptul că cei din companie rețin cotizația pe statul de plată și o virează în contul sindicatului, deci ușurează foarte mult munca activiștilor sindicali – pe această bază aveau exact lista cu locurile de muncă unde existau membri, știau și unde au mai mulți, au făcut și scheme cu aceștia, tot, și au trecut la acțiune: primul lucru pe care l-au făcut într-o ședință pentru instruirea angajaților care intrau într-o nouă companie, unde unele sisteme de lucru erau diferite, primul lucru pe care îl spuneau toți reprezentanții de la HR era: În compania Auchan nu avem sindicat. De parcă cei din Real, care fuseseră cumpărați, nu erau acum tot Auchan. Nu avem sindicat – ăsta era acum un semnal: etapă cu etapă, pas cu pas a început un mic război așa, secret, pe ascuns, împotriva liderilor de sindicat din magazine. La majoritatea înscenându-li-se câte ceva, răspândindu-se zvonuri false, mincinoase despre ei, tot felul de lucruri de genul ăsta care să slăbească încrederea angajaților în reprezentanții pe care tot ei i-au ales. Apoi a început cu înscenarea de încălcări ale regulamentului intern, chemarea în comisii de disciplină a liderilor de sindicat, punerea lor sub presiune până unii au cedat, unii au plecat săturându-se, pe unii i-au dat afară. Iar pasul următor a fost, rând pe rând, fiecare membru de sindicat, individual, a fost chemat la Resurse Umane, pus în fața unei declarații pe care să o completeze dacă vrea să rămână membru al sindicatului, ca să i se poată reține cotizația, spunându-i-se clar: sindicatul nu mai e reprezentativ, nu poate negocia contract colectiv pentru voi, nu înțeleg de ce să mai plătiți acei cinci lei, chiar dacă sunt puțini, dar n-are rost, dar dacă vreți, totuși, să rămâneți în sindicat, n-avem nimic împotrivă, completați declarația asta. Dar e păcat de tine, ești un băiat bun la locul de muncă, s-ar putea să promovezi, ori așa… Și rând pe rând au fost chemați toți membrii de sindicat să dea declarații. Și în felul ăsta majoritatea au renunțat la sindicat, având probleme, având mai mult grija unui loc de muncă.

RN: Dar situația s-a schimbat, negociați cu Auchan.

VG: Încă nu negociem nimic noi. Deocamdată ce am reușit să rezolvăm – și aici ne-am adus aportul destul de mult – am reușit să aducem la masa negocierilor grupul Auchan cu Federația internațională UNI Global Union la care suntem afiliați. Datorită protestelor de la noi împotriva activităților antisindicale ale Auchan, în România, Auchan a acceptat pentru prima oară din istoria companiei și din istoria UNI să se întâlnească cu cineva din UNI. În nici o țară, indiferent de cât e de dezvoltat sindicalismul, în Franța, în Italia, în Spania, nimeni din conducerea Auchan nu a acceptat să se întâlnească cu un reprezentant al federației internaționale.

RN: Ai spus că asta s-a întâmplat din cauza protestelor din România.

VG: Nu numai proteste. Pe lângă asta, împreună cu UNI, un grup de juriști experți în probleme de companii, am descoperit că cei din Auchan luaseră un împrumut semnificativ de la Banca Mondială pentru dezvoltare în Estul Europei și achiziții. E adevărat, nu pentru achiziția din România, ci pentru achiziția REAL-ului din Ucraina și Rusia, dar în contractul de împrumut, printre altele, e prevăzut și un capitol de problematică socială, în care se angajează să respecte dreptul angajaților la asociere și așa mai departe. Pe baza acestei descoperiri făcute de juriștii de la UNI, a fost angajat un expert internațional, John Logan, profesor universitar în State, care a venit în România și timp de o săptămână ne-am plimbat împreună la magazinele Auchan și am avut întâlniri conspirative cu angajații membri de sindicat sau foști membri de sindicat în care, el singur sau cu ajutorul unui traducător, le-a luat interviuri. A rezultat un raport voluminos care a dat sută la sută câștig de cauză și a confirmat absolut fiecare virgulă din tot ce am spus noi, care a fost înaintat Băncii Mondiale. Ori Auchan dorea să ia un nou împrumut de la Banca Mondială. Și din această cauză îi ruga pe cei de la UNI să vină și să semneze un acord global, iar cei de la Banca Mondială, în urma sesizării trimise de federația noastră și fundamentată și certificată de un anchetator internațional a spus: „până nu primiți un aviz de bună purtare de la UNI nu mai prfimiți niciun împrumut”. Anchetatorul a mai făcut și studiul privind clădirea prăbușită din Bangladesh, unde 1000 de lucrători care lucrau la o companie multinațională din comerț au murit; el a descoperit etichetele care se coseau pe confecțiile produse cu denumirea „In Extenso”. „In Extenso” e o marcă proprie a grupului Auchan, grup care afirmase că nu are muncitori în Bangladesh, în acea clădire. Și s-au găsit cutii cu etichete și s-a dovedit că lucrau pentru Auchan. Ei n-au vrut să contribuie ca și celelalte companii cu sume pentru familii, dar și pentru ca pe viitor astfel de lucruri să nu se mai repete. Și ei refuzaseră să contribuie și au declarat că n-au avut nici un contract acolo), a spus până nu primiți un aviz de bună purtare de la UNI nu mai primiți nici un împrumut. Nu am certitudinea aici, sunt lucruri pe care le bănuiesc, că nu i-a apucat dintr-o dată dragostea de sindicalism și de recunoașterea dreptului la asociere al angajaților.

RN: Deci una din concluziile evidente este și că acea modificare a codului de dialog social de anul trecut, care fusese anunțată ca o victorie pentru sindicate – cotizațiile se pot reține pe statele de plată, este de fapt o capcană, pentru că dă angajatorului lista completă cu membrii de sindicat.

VG: Și cu structura. Și unde ești puternic, și unde ești slab. Într-un eventual conflict de muncă e aur curat. Compania știe exact unde avem membri și unde suntem vulnerabili. Avem companii unde avem sindicate și vedem cum acționează ca să se pregătească pentru o astfel de eventualitate. O companie unde avem sindicat reprezentativ acum își trainuiește directorii și șefii de departament să lucreze pe case.

RN: Am văzut la Mega Image. Șefi de magazine care intră pe casă.

VG: La Mega Image e ceva normal. Fiecare angajat de acolo trebuie să facă de toate. Asta e politica firmei și în general la magazine mai mici. Și la Lidl e aceeași problemă. Dar la hipermarketuri care au 400, 600, 300 de angajați, nu mai e normal, șefii de departament sunt șefii de departament, șefii de raioane șefi de raioane… Ori, acuma toți sunt trainuiți să lucreze pe case. Că în general casierii, în proporție de 90 % sunt membri de sindicat, și în eventualitatea – aproape imposibilă datorită condițiilor legale limitative de-a organiza o grevă – e ca în momentul ăla magazinul să poată totuși funcționa. Dacă funcționează casele, chiar dacă rafturile nu se umplu la loc cu marfă, pe o perioadă de timp ar putea funcționa. Și să nu reducă cumva profitul așteptat de angajator.

„Dacă cineva crede de la o companie că un contract [colectiv de muncă] se poate negocia în două ore, cu tot cu masa festivă de la sfârșit – nu vorbim de negociere”.

 RN: Aș vrea totuși să revenim la discuția despre serviciile pe care le face sindicatul pentru membri. Am înțeles cum funcționează, că totul în sindicat este pe bază de voluntariat, și că cotizația este de doar 5 lei, și în situația asta totuși sindicatul poate să mai ofere servicii membrilor săi, cu resurse așa puține?

VG: Da. Avem avocatul. Care poate oferi nu asistență, dar consultanță juridică – asistență juridică oferă sindicatului, nu persoanelor membre de sindicat. Mai avem lucruri în care nu cred foarte mult, dar care încă mai există în cultură și se practică: e vorba de biletele de tratament și odihnă, care, în bazele administrate de sindicate, oferă prețuri reduse membrilor de sindicat; încercăm să organizăm campionate de fotbal, lucruri din astea pentru petrecerea timpului liber care consolidează spiritul de echipă și văd că funcționează. Un lucru extrem de important pe care îl facem, cu sprijinul unor organizații internaționale și fundații ca Friedrich Ebert: cursuri de instruire pentru activiști sindicali. Un element extraordinar de important: anul trecut am avut cursuri pentru 60 de membri. Nu e puțin lucru, sunt costisitoare, înseamnă transport, cazare, masă asigurate participanților, plus posibilitatea de a-și lua liber de la muncă.

RN: Deci acestea sunt serviciile pe care le face federația către membrii ei. Dar sindicatele afiliate la federație?

VG: Ajutoarele sociale, negociază contractul colectiv de muncă, prin care încearcă se rezolvă tot mai multe din problemele angajaților, de exemplu prime de transport – mulți angajați locuiesc destul de departe de locul de muncă, și cu salariile pe care au, dacă mai dau și pe transport nu le mai rămâne prea mult; ne-am implicat foarte mult în acordarea ajutoarelor sociale de către companii pentru situații foarte grave, și am avut mult succes; până acum nu prea erau popularizate, dar am început să avem relații normale cu conducerea companiilor, și când apar situații deosebit de grele, cum e sănătatea unui copil al unui angajat, obținem și 50.000 de euro pentru unele tratamente. Sume considerabile la care sindicatul n-ar fi visat niciodată. Sunt foarte multe.

RN: Iar sindicatul e cel care dă diferența între companiile care au contract colectiv de muncă și cele care nu au. Ce aduce contractul colectiv de muncă?

VG: Nu neapărat. Este negociat cu adevărat. Sunt companii care au contracte colective de muncă, deși nu au sindicat – Auchanul, care are 200 de membri (de sindicat), deci care nu poate participa la negocierea colectivă, are contract colectiv de muncă.

RN: Negociat cu reprezentanții salariaților…

VG: Mult spus cu reprezentanții salariaților… Dacă cineva crede de la o companie că un contract se poate negocia în două ore, cu tot cu masa festivă de la sfârșit – nu vorbim de negociere. E un contract semnat de niște reprezentanți. Propus de companie, pus pe masă, dacă cineva mai are vreo propunere, dar foarte firavă, fără costuri, se acceptă și aia, că e democrație; dacă e vorba de ceva mai serios nici nu se stă de vorbă. Și reprezentații sunt foarte bine aleși de angajați – de angajații cu funcții de directori în magazine; sunt nominalizați și îi votează apoi cu mult aplomb ceilalți salariați ca să meargă la negocieri.

„Sindicatul este un garant al legalității la locul de muncă.”

RN: Dar contractele colective de muncă ce aduc în plus, în mod real, pentru angajat?

VG: În România deja o negociere colectivă presupune creșterea salariului. Contractul colectiv de muncă aduce coborârea noțiunii de dialog social de la principiile legii care îl poziționează undeva numai în CES, la nivel de ministere și de consilii locale până la locul de muncă individual. În toate contractele colective negociate am prins capitole destinate dialogului social la nivelul locului de muncă și modul în care se face, întâlniri cel puțin o dată pe lună, între liderul de sindicat, al grupei sindicale și directorul de magazin, în care i se comunică problemele, dar nu e restrâns la o dată pe lună, ci dacă apare ceva mai urgent, o problemă deosebită, se rezolvă pe loc. De asemenea, modul în care se rezolvă problemele: atunci când problemele ridicate sunt de competența magazinului, dar nu există deschidere pentru rezolvare, sau dacă sunt probleme care depășesc nivelul de autoritate al directorului de magazin, ajung la președintele sindicatului, care imediat se întâlnește cu un reprezentant al conducerii companiei, pune problemele pe masă și găsesc împreună soluții. Eu un lucru foarte important pe care a reușit sindicatul să-l facă în afară de creșteri salariale.

RN: Poți să-mi dai exemple de probleme care ajung pe masa directorului?

VG: Da, un exemplu simplu. Angajații, din cauza nivelului de salarizare, veneau cu borcanul de ciorbă de acasă pentru pauza de masă de jumate de oră. Și când e căldura mare li se acrea ciorba. Și am cerut de exemplu frigider și cuptor cu microunde, să fie în sala de mese. De asemenea, am găsit locuri de muncă care erau la mare depărtare de surse de apă potabilă. Un magazin de ăsta e mare, și dacă ți-e sete și vrei să bei să bei două pahare de apă, unul acum și unul peste o jumătate de oră, înseamnă să întrerupi lucrul și să te duci câteva sute de metri, să te întorci ș.a.m.d. Ori, am reușit, pe lângă sursele de apă montate din fabrică, să ducem în locurile de muncă îndepărtate dispozitive portabile de distribuire a apei. Un alt exemplu: la unele magazine, e o problemă a casierilor, unde rândul de case e apropiat de ieșiri, care și pe timp de iarnă au probleme mari cu curentul și cu sănătatea. Răceau destul de frecvent și de urât. Am reușit să dublăm și chiar să triplăm perdelele de aer cald, pentru a opri aerul rece care venea dinspre ieșiri și-i îmbolnăveau pe angajați.

RN: Ce puteți face pentru angajații care trec de la 20-25 de grade câte sunt în magazin la minus 25 câte sunt în halele frigorifice?

VG: Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne adresăm ITM-ului, organul de stat abilitat să rezolve problema, și care ne-a spus că sunt locuri de muncă normale, că asta nu e o problemă… Eu consider în continuare că e o problemă dacă de câteva ori pe zi schimbi temperatura cu diferențe de 50 de grade, e imposibil ca sistemul imunitar să nu-ți fie afectat, păcălit ș.a.m.d. E adevărat, am reușit prin demersurile făcute să ajungem ca echipamentul de lucru pentru zonele cu frig să fie la aceeași calitate cu cel din Vest. Pentru că am văzut cum este acolo, am putut să cerem și aici. Am încercat să introducem un fel de spor pentru cei care lucrează în condițiile astea. Nu un spor care să le fi îmbunătățit starea de sănătate, dar un spor care să fie folosit pentru o alimentație care să refacă cât de cât capacitățile organismului. Pe ce au cheltuit oamenii bani n-am de unde să știu. Dar știu că există în continuare o luptă a unor companii împotriva acestor sporuri. Una din companii a găsit o soluție de aproape șantajare a oamenilor ca să renunțe la acest spor.

RN: Deci sindicatul este și un fel de garant al respectării drepturilor angajaților.

VG: A legalității la locul de muncă. Întotdeauna pe partea asta acționăm foarte mult. Se profită de faptul că există o incultură în ce privește dreptul angajaților, că nu știu și se simt amenințați. A fost o perioadă în care demisia forțată era actul suveran al companiei. Am avut campanii nenumărate în toate companiile în care am explicat oamenilor că demisia este un act de voință unilateral și că nu trebuie să și-o dea la solicitarea nimănui. Au înțeles și fenomenul în companiile unde sunt sindicate a cam dispărut și asta ne bucură foarte mult.

RN: Dar există în continuare practici în comerț care sfidează legalitatea. De exemplu, practica de a cere angajaților noi să semneze contracte necompletate, care nu conțin informații precum programul de muncă, numărul de ore zilnic, este cumva legată de ceea ce spuneai mai devreme despre predictibilitate. Asta dă libertate absolută companiei, dar nu și angajatului.

VG: Așa e. Au încercat și încearcă unele companii să modifice locul de muncă, să transforme locul de muncă în lucrător universal, de genul lucrătorilor din hard discount, care au salarii ceva mai mari, dar nu au o funcție stabilă, un lucru anume de făcut și oricând pot trece pe orice post, de la director de magazin la casier, de la recepționer de marfă la femeie de serviciu ș.a.m.d. Presiunea este din ce în ce mai mare, pe lângă concurența dintre hipermarketuri și micile magazine, există o concurență mult mai acerbă între multinaționale. Știm foarte bine că dacă nu ești pe primele trei poziții, oricând grupul poate să te închidă. Concurența e pe prețuri în primul rând, și pentru ca prețurile să fie cât mai reduse, cel mai simplu și mai ușor de realizat element de reducere a costurilor e forța de muncă. Nu e simplu, și noi de multe ori înțelegem, pentru că nu vrem să luptăm împotriva propriilor noastre locuri de muncă, dar încercăm să găsim un echilibru între o companie unde angajatul să se simtă bine la locul de muncă, chiar dacă nu primește cel mai mare salariu din ramura respectivă cu locuri de muncă comparabile, în detrimentul unei stabilități, a unei garanții a respectării locului de muncă, a unei munci cu stres mai puțin, unde să fie considerat, pe lângă angajat, și om.

RN: Până acum am discutat numai de sindicatele din companiile mari. Ce poate face sindicatul pentru oamenii din firmele mici, care au doi-trei angajați?

VG: Un lucru pe care ar trebui să-l facă, dar este imposibil în cadrul legislației actuale, ar fi organizarea de sindicate la nivel de sector de activitate pentru angajații din firmele mici, pentru care cel mai important lucru ar fi negocierea unui contract de muncă sectorial, aplicabil erga omnes (tuturor angajaților). Este principala noastră doleanță vis à vis de eventuala modificare a legii dialogului social în România. Dar lucrul pe care ar putea să-l facă cu adevărat un contract sectorial ar fi reducerea presiunii pe salarii ca element de concurență între firme. Presiunea de a coborî salariile – fiindcă acum mai mulți ani, de exemplu, am avut ocazia, din cauza greșelii unei secretare, să primesc un document de la o ședință a unor conducători de companii multinaționale, care semnaseră un acord că nimeni nu va crește salariul cu mai mult de un nivel. Un lucru de-a dreptul mafiot, în care concurau pe orice, dar nu cumva să facă greșeala să concureze oferind salarii mai mari angajaților. Ori asta e o mare mizerie, și de asta au și luptat atât de mult pentru modificarea legislației muncii în România, în așa fel încât să dispară și coeficienții de ierarhizare, și contractul unic național, contractele sectoriale…

„Eu n-am vrut decât să-i oblig să se asocieze în federație patronală, ca să pot negocia cu ei”.

RN: Te referi la modificările din 2011.

VG: Exact. Poate reacția lor din 2011 a fost printre altele provocată de noi, de federația noastră. Ți-am povestit vreodată? Din 2006 m-am tot rugat de șefii de companii multinaționale cu care aveam contacte să se organizeze într-o structură patronală. Fiindcă nu aveam un partener real pentru negocierea unui contract colectiv de muncă. Negociam, că așa permitea legea atunci, cu oricine, dar nu cu oameni care aveau într-adevăr grosul angajaților, care nu aveau reprezentativitate. Și tot i-am rugat să se organizeze într-o formă corectă și legală de asociere, într-un patronat. Erau organizați într-o asociație, pe legea asociațiilor, dar nici gând să se organizeze pe legea patronatelor, ca să poată fi apoi chemate la o eventuală negociere a unui contract colectiv de muncă, la nivel de ramură. Și le-am spus că dacă nu se organizează, o să negociez până la urmă cu cine mi-o da voie legea un contract colectiv de muncă de o să-i usture. Că nicio amenințare nu trebuie s-o faci dacă nu poți s-o pui și în practică, acest lucru, până la urmă l-am pus în practică în 2010, când am negociat un contract sectorial aplicabil erga omnes, în care am prins niște drepturi pentru angajați superioare oricărei previziuni a managementului companiilor multinaționale. Odată, că în comerț salariul trebuie să fie cu cel puțin 50 de lei mai mare decât salariul minim pe economie, pentru orice funcție; doi: coeficienții de ierarhizare care plecau de la +50 în sus; prima de vacanță pentru angajații din comerț, de care nici nu voiseră să audă până atunci companiile, de minimum jumătate din salariu, două salarii medii pe companie la prima căsătorie a unui angajat, un salariu mediu pe companie la nașterea fiecărui copil al unui angajat; am crescut sporurile pentru sâmbătă și duminică de la doi și trei la sută la zece și cincisprezece la sută, am crescut sporul de lucru în zilele de sărbători legale sau plata cu spor de 100% la timp liber corespunzător și plata cu spor de 100%; am mai introdus că fiecare angajat din comerț trebuie să aibă cel puțin 12 weekenduri libere pe an, și nu mai puțin de 18 duminici, iar dacă acest lucru nu se respectă, pentru acele zile, la sfârșit de an să facă răbojul și să li se acorde spor de 50% pentru fiecare duminică pe care a lucrat-o peste prag. Au fost mai multe lucruri de astea, care i-au afectat mult în costuri, mai ales că el a fost publicat în februarie, și aprobaseră deja bugetul din noiembrie-decembrie și i-a cam destabilizat, și cum erau cei din comerț persoane foarte importante în Consiliul Investitorilor Străini, atunci a început lupta în 2010 pentru modificarea legii. Au și spus că un element a fost genul ăsta de contracte, care îi obligă la niște cheltuieli. Eu n-am vrut decât să-i oblig să se asocieze în federație patronală, ca să pot negocia cu ei. Până la urmă drepturile obținute pentru angajați prin contractul ăla colectiv de muncă sunt mult, mult sub drepturile pe care le au angajații în țările din care provin companiile, sau din celelalte țări dezvoltate din Europa. Dar au considerat-o un mare afront și la adresa profitului pe care puteau să-l obțină în România, și atunci a fost principala argumentație pe care au susținut-o în fața reprezentanților politici, modul în care un sindicat poate face un contract colectiv de muncă, care să îi oblige pe toți angajatorii să-l respecte.

„Sindicatul nu poate garanta locurile de muncă, cum cer mulți.”

RN: Ca să fie clar pentru cititorii interviului, ce s-a întâmplat în 2011: legea din 2011 a adus mai multe schimbări, printre care aceea că un contract colectiv de muncă nu mai este aplicabil tuturor angajaților din sectorul respectiv…

VG: Că sindicatul poate fi organizat numai la nivelul unei companii, că angajații dintr-o companie care se organizează într-un sindicat trebuie să fie minimum 15, iar pentru sectorul comerț era o lovitură decisivă, că nici măcar ipotetic nu se putea realiza niciodată reprezentativitatea cerută de lege pentru înregistrarea unui contract erga omnes (aplicabil tuturor). Acum, efectiv, posibilitatea noastră maximală este de a sindicaliza, la nivel de sector de activitate, 200.000 de angajați, din companiile mari. Dar legea vine și spune că nici un contract sectorial nu va fi înregistrat ca și contract sectorial erga omnes decât dacă sindicatul reprezintă cel puțin jumătate din numărul de angajați din sector. Adică trebuie să reprezinte peste 400.000 de angajați. Ori, datorită faptului că eu nu pot sindicaliza 600.000, și aș putea ipotetic numai 200.000 [pentru că restul sunt în companii cu sub 15 angajați – n.r.], în care intră și directorii generali, și directorii de Resurse Umane, centralele, în general, care nu prea au treabă cu sindicatul și au vederi mult mai liberale – tot nu aș putea negocia un contract cu aplicabilitate erga omnes, întrucât nu am sindicalizat încă jumătate din ceilalți, care nu pot fi, conform aceleiași legi, organizați în sindicat.

RN: Ce nu poate face sindicatul pentru membrii săi?

VG: Nu le poate garanta locul de muncă, cum cer mulți. Poate să lupte pentru respectarea legalității la locul de muncă. Nu poate să muncească în locul angajatului și nu poate rezolva nimic dacă membrii nu sunt solidari.

„Companiile fac de toate! De la punerea în vedere când se angajează o persoană că sub nici o formă nu are voie să se organizeze în sindicat, la prevederi explicite afișate la avizierul companiei, în care scrie că nu e voie a se dezvolta sindicate”.

RN: Ai vorbit despre strategiile pe care le-au folosit anumite companii ca să desființeze sindicatele. Dar ce fac companiile ca să descurajeze înființarea unuia?

VG: De toate! De la punerea în vedere când se angajează o persoană că sub nici o formă nu are voie să se organizeze în sindicat, la prevederi explicite afișate la avizierul companiei, în care scrie că nu e voie a se dezvolta sindicate. La un magazin, la un Lidl, am încercat să vorbim cu angajații despre sindicat, i-a interesat pe toți, ne-au invitat în biroul directorului de magazin și au venit rând pe rând toți angajații din tura respectivă să completeze adeziuni și să se înscrie în sindicat. Noi ne lăsasem datele noastre de contact. După un timp, a venit un director zonal, a aflat că se întâmplase așa ceva, i-a întrebat cum au îndrăznit, a cerut datele mele de contact și mi-a zis că în compania Lidl nu e voie să organizezi un sindicat, să-i dau toate adeziunile înapoi. Ori adeziunea a semnat-o un om, e vorba de voința lui unilaterală, nu ai nici un drept, nici să mi le ceri, nici… Dar omul poate să le ceară înapoi? Acuma că nu e înregistrată, da, poate. I-a urcat pe toți în taximetre și i-a trimis unde eram, la o altă companie, plângând casierele să le dau adeziunile înapoi, că altfel îi dă afară. Li se spune la început: nu e permis. Sunt companii unde acuma avem sindicat, dar unde așa era politica: și la Metro, și la altele. Noi suntem o companie privată – pentru că atunci erau puțini privați și multe de stat – în care noi suntem mama și tatăl vostru, nu aveți treabă cu sindicatul. Justificarea lor era că nu vor să aibă de-a face cu sindicatele comuniste. N-avea nici o treabă: Prima companie multinațională a venit în ’96 – ce comunism mai era în România?!

RN: Și toate lucrurile astea se întâmplă pentru că nu există nici un fel de sancțiuni pentru angajatorii care împiedică activitatea sindicală.

VG: Și când au existat sancțiuni, nu s-a întâmplat niciodată absolut nimic.

RN: E adevărat însă că mai există și alte tipuri de sancțiuni, cea a opiniei publice, ori aceste companii sunt foarte sensibile la imagine, dar nici presa nu a fost foarte favorabilă…

VG: Și presa are patroni, și presa n-are sindicate.

RN: Și nici opinia publică în general. În țările europene publicul boicotează companiile care încalcă drepturile angajaților.

VG: Fără să reușească întotdeauna. Deci compania Lidl și compania Aldi, companii de hard discount din Germania, nu au membri de sindicat în Germania. Deși opinia publică… Și dacă nu au dus o campanie de milioane de euro cei din Sindicatul Ver.di împotriva grupului Schwarz. Cu broșuri publicate, duse în toate țările din Europa, în milioane și milioane de exemplare. Au făcut o campanie împotriva Lidl și Kaufland nemaipomenită, broșuri, o carte cu o hartă a Europei, cu pata neagră de pe harta Europei, Lidl. Distribuite peste tot, campanii, caravane mobile, lucruri pe care noi nu ni le putem imagina la bugetele pe care le avem noi. Și, în continuare, nu au membri de sindicat în Lidl. Deși și legea e altfel acolo, deși inclusiv sindicalismul e altfel organizat, la nivel de sector de activitate, nu de companie, nu au membri de sindicat la Lidl. Și mai e un lucru care mie ca om îmi ridică multe semne de întrebare: grupul Schwarz – parcă era pe locul doi în Europa ca cel mai bogat om, dacă n-o fi trecut pe locul unu…

„Banii ăștia publici [de la Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare] se duc la un consorțiu antisindical, care nu respectă drepturile angajaților și prevederile OIM ș.a.m.d.”

 RN: Kaufland și Lidl sunt o afacere de familie a grupului Schwarz.

VG: Ei primesc în permanență bani cu împrumut cu dobânzi aproape zero de la Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, care este o bancă publică, a guvernelor, și care le dă sute de milioane de euro pentru dezvoltare agresivă în țările din Estul Europei în continuare, și de când știu firma, tot cu bani de la BERD s-au dezvoltat pentru tot ce înseamnă Estul Europei. În loc ca banii ăștia să se ducă în producție dacă vrem să dezvoltăm, banii ăștia publici se duc la un consorțiu antisindical, care nu respectă drepturile angajaților și prevederile OIM ș.a.m.d., în loc să dea banii pentru dezvoltarea unor locuri de muncă care chiar să dezvolte țara respectivă, că de aia e bancă de dezvoltare. Iar grupul Schwarz să meargă la bănci private, să ia bani cu dobândă, cum ia orice alt investitor de piață ș.a.m.d. Nu știu de ce și care ar fi motivul. Am avut într-un an un protest comun, sindicatele din Germania, din Cehia, noi în România, sindicatele din Marea Britanie, fiecare în capitala țării lui, vis-à-vis de BERD și față de modul în care sunt acordate aceste sume pentru dezvoltare. La un moment dat chiar începi să te întrebi care e motivul, câtă corupție e în modul ăsta de a acorda niște împrumuturi unor companii care chipurile dezvoltă țara respectivă. Au venit alți investitori în România înaintea grupului Schwarz, și au modernizat comerțul din România, nu era neapărat nevoie și de ei.

RN: Ai spus odată ceva foarte interesant, și anume că acest comerț civilizat pe care îl apreciază atât de mult românii, de fapt nu contribuie la dezvoltarea României, ci dimpotrivă.

VG: Nu spun dimpotrivă. Aici argumentul era pe tema dezvoltării locurilor de muncă. Că argumentele când vin într-o țară sunt că uite, noi vom realiza în țara dumneavoastră 10.000 de locuri de muncă, la alb, pentru care plătim taxe ș.a.m.d. Ori, aici spuneam: nu dezvoltă, dacă s-au făcut 10.000 de locuri de muncă, în același timp s-au pierdut 30.000 de locuri de muncă la micile magazine de proximitate, în jurul acestui supermarket, fiindcă alea sunt afaceri care se duc, pierd majoritatea. Uitați-vă, s-a deschis un Kaufland, s-a deschis un Lidl, în jur încep să se închidă micile magazine și niște oameni își pierd locurile de muncă; și sunt mai mulți decât cei de aici, unde fac un comerț de tip industrial, cu randamente și productivități mult mai ridicate decât la un magazin de proximitate.

„Este incorect să încerci să corectezi o multitudine de inepții introduse într-o lege care avea numai scopul de a exclude negocierile colective…”

RN: Mai am o singură întrebare legată de Legea dialogului social. Ai spus recent într-o emisiune televizată că nu ai fi de acord ca legea adoptată în 2011 să fie îmbunătățită, ci ar trebui făcută una de la zero.

VG: Nu de la zero, am spus că ar fi mai bine să se lucreze mai bine pe legislația care a fost activă până în 2011. Aici e foarte, foarte greu, în amalgamul de interese unilaterale, dintr-o singură zonă, băgate în legislație, și experimentul făcut în România – România și Turcia, dar turcii de mult au revenit la legislație și au modificat-o, la noi nu. Și Turcia încă nu e și nici nu se știe dacă va fi membră a UE. Deci tipul ăsta de legislație a fost importat din afară, ca un corp străin, și implementat în România la cererea și susținerea unor organizații poate neprietene cu sindicatele cum e Banca Mondială, FMI și altele de acest gen, dar și structuri – Troika ș.a.m.d. Și am spus că este incorect să încerci să corectezi o multitudine de inepții introduse într-o lege care avea numai scopul de a exclude negocierile colective – și care până azi a lăsat sindicatele fără rațiunea de a fi – și să venim să modernizăm legislația care a activat până în 2011, care era mult mai coerentă și mai bine structurată, dar care ar trebui modernizată pe principiile actuale, fiindcă mai moștenise și niște elemente pro-sindicale mult prea active. Ori, era un punct de vedere al meu. Am încercat să-l mai spun și altora din mișcarea sindicală, dar n-am văzut pe mulți să se ia la trântă pe subiectul ăsta.

Interviu realizat de Rodica NOVAC, președintă a Asociației CONECT, care lucrează de peste 15 ani în mediul neguvernamental, în domeniul muncii, dialogului social și migrației.

Lasă un comentariu