Acasă Cronica Cronica Spectatoarei – Meraptuchi, Giuvlipen!

Cronica Spectatoarei – Meraptuchi, Giuvlipen!

de Gazeta de Artă Politică

de Elena I.

Gânduri despre spectacolul Gadjo Dildo, cu: Mihaela Drăgan, Elena Duminică, Zita Moldovan, Paul Dunca; muzica: Ion din Dorobanţi; costume: Diana Bobina; afiș: Alexandra Horghidan; coregrafia: Paul Dunca; regia: Mihai Lukacs; producția: Compania de Teatru Giuvlipen

Vorbirea, împotrivirea la reducerea la tăcere, este pentru cei oprimați, pentru cei colonizați, exploatați și pentru cei care se ridică și luptă umăr la umăr, un act de înfruntare care vindecă, care face posibilă o nouă viață și o nouă creștere. Acel act de vorbire, de vorbire înapoi, acel răspuns obraznic care nu înseamnă doar o înșiruire de cuvinte goale, este expresia mișcării noastre din poziția de obiect spre cea de subiect – este vocea eliberată.“(bell hooks, vorbind înapoi: gândim feminist, gândim negru)1

Să asculți femei vorbind despre propria sexualitate este întotdeauna o gură de aer proaspăt într-un context patriarhal sufocant; că asta se întâmplă în (fața unui) public, pe scenă, într-un spectacol de teatru, și că vorbitoarele sunt femei rome iar compania de teatru2 este înființată de ele și asumată deschis ca feministă, e motiv de bucurie, mândrie, speranță, sărbătoare.

Istoria etniei rome în arealul geografic denumit astăzi România e un torent de forme de abuz și oprimare, de cele mai multe ori instituționalizate: 500 de ani de sclavie cu crimele, violurile, maltratările, vânzările, castrările și umilințele aferente, deportare și ucidere în masă în holocaust (Porajmos în limba romani), asimilare forțată, marginalizare și ghetoizare, dispreț și îngrădirea drepturilor la sănătate și educație, evacuări forțate, și din nou crime și umilințe și condamnare la sărăcie. În ultimii ani, pe scena teatrală independentă, teme precum sclavia romă, rușinea internalizată, identitatea romă și asumarea ei, stereotipurile care inconjoară imaginea femeii rome, rasism, evacuări forțate, discriminare, violența poliției orientată etnic, dificultatea accesului la educație sunt abordate în încercări curajoase3 de a combate absența lor din discursul public și instituțional. De cele mai multe ori, chiar artiștii de etnie romă sunt cei care își spun poveștile și documentează istoria neglijată a acestei minorități (a doua ca număr de persoane declarate, dar care nu are încă nici un teatru de stat în limba sa).

giuvlipen

Ce face Gadjo Dildo diferit în acest peisaj este să vorbească cu nerușinare” despre sexualitatea femeilor rome: o temă de două ori tabu într-o societate românească patriarhală și rasistă. Acest fel de a vorbi înapoi”, de a răspunde obraznic” prejudecăților sexiste și etnice este ceea ce m-a lăsat la sfârșitul spectacolului cu un sentiment de satisfacție și curaj de a merge înainte în lupta personală, dar mai ales în cea comună, de emancipare politică.

Încă din titlu, Gadjo Dildo ironizează romantizarea și exotizarea imaginii femeii rome în producția cinematografică4 a lui Tony Gatliff, regizor francez cu origini rome și algeriene. Controversat pentru portretizarea romilor dintr-o mică comunitate tradițională din România prin uzitarea unei întregi liste de stereotipuri din jurul acestei etnii (sărăcie, infracționalitate, alcoolism, violență, vulgaritate, impulsivitate), filmul a ridicat în picioare, cu aplauze de 10 minute, 3000 de spectatori ai Festivalului de la Locarno, dar a fost primit de către spectatori romi ca o altă falsă, stereotipică și dureroasă reprezentare gadjie. Da, Tony Gatliff are rădăcini rome, dar privirea care ghidează narațiunea este cea a tânărului francez, alb, educat, curios; da, Tony Gatliff iubește romii, dar îi exotizează și romantizează, înfățișându-i drept liberi, sălbatici și pasionali, creând impresia că comunitatea aleasă de el și analizată în film este reprezentativă pentru întreaga etnie5. Desigur, nu putea să lipsească povestea de dragoste cu tânăra romă rebelă (și-a abandonat bărbatul), nesupusă (o scenă deosebit de inconfortabilă este încercarea patriarhului rom care îl găzduiește pe francez de a o viola, sub pretextul alinării suferinței sale sufletești), frumoasă, dar din nou în limitele prescripțiilor gadjii (are un dintre îmbrăcat în aur, își freacă trupul cu flori parfumate după baia în albie), pasională și, desigur, vulgară în limbaj. Aceste atribute sunt clișee care populează imaginarul gadjiu cu privire la femeile rome, din care fac parte, aparent paradoxal, și trăsăturile opuse, precum supușenia, caracterul domestic, virginitatea în momentul căsătoriei sau fidelitatea.

gadjod Indiferent de tipurile de așteptări și prejudecăți pe care gadjiii le au față de femeile rome, toate sunt nocive pentru că împiedică cunoașterea reală și empatia și le încremenesc pe cele din urmă în poziții impuse din exterior, care nu au nimic de a face cu ele, dar cărora adeseori trebuie să se conformeze. În diverse momente din spectacol, cele trei actrițe (Mihaela Drăgan, Elena Duminică și Zita Moldovan) se joacă cu aceste clișee, demascându-le și deconstruindu-le. Există scena amuzantă, în care prejudecățile sunt enunțate și urmate de întrebări care explicitează adevărata așteptare a bărbatului gadjo, adevărata dorință pe care femeia romă ar trebui să o satisfacă: cu frumusețe interioară”, Care nu vorbește mult?, „care poate oferi o experiență culturală inedită”, Să îți pun în practică cele mai exotice fantezii?. Și există scena puternică și emoționantă în care, chestionată asupra originii sale, femeia răspunde enumerând momente dureroase din istoria etniei rome, situații de discriminare structurală (Sunt dintr-un formular în care am bifat căsuța cu „altă categorie etnică”), contexte în care trecutul și propria cultură devin pentru gadjii prilej de ironie (Sunt de unde mama mea era vrăjitoarea care m-a învățat să dau în ghioc), dar și momente de auto-definire și putere asupra propriului destin (De unde m-am construit pe mine. De unde m-am schimbat.).

Imaginarul plin de contradicții care înconjoară figura femeii rome este cel care a produs caricaturalul gadjiu care o curtează pe Vanessa (unul dintre cele trei personaje ale spectacolului produs de Giuvlipen) și care, confuz, o invită întâi la biserică și apoi la sex shop, producând o îndreptățită reacție furioasă: “Unirea sexuală este un act divin. Băi, gadjo dildo! Ai dreptate, dar bagă-ți alea unde vrei, mie îmi place natural!”. Vanessa (jucată de Zita Moldovan), o femeie romă cu succes pe scena muzicală, este inspirată de traiectoria artistică a cântărețului Connect-R, cel care la ridicarea premiului Best Song la Romanian Music Awards 2010 și-a deschis jacheta lăsând la iveală un tricou alb cu inscripția Sunt țigan. Giuvlipen și-a imaginat ce ar fi urmat după acest gest pentru Connect-R dacă ar fi fost femeie: pentru Vanessa, momentul asumării publice a etniei a însemnat sfârșitul carierei muzicale și câștigarea atenției ONG-urilor ce se ocupă de drepturile romilor. Și odată cu asta, critici din partea co-etnicilor – că nu e tradițională, că poartă fuste mini, că dansează pentru plăcerea ne-romilor, că face etnia de rușine – și prezentări senzaționaliste în presă (“din șatră, pe marile scene”) care insinuează în mod eronat excepționalitatea poziției ei. Liberă și curajoasă, Vanessa lezează discursuri și viziuni dominante, fie ele gadjii sau rome. Iar ea „răspunde” încă o dată, pentru că “… este mai bine să vorbim și să nu uităm că nu eram menite să supraviețuim”6:

Că te-a învățat pe tine tac-tu că numai curvele poartă chiloți și o țigancă adevărată nu ar face așa ceva de rușine. Adică vrei să-mi spui tu mie că bucățica aia de material care de fapt mă acoperă înseamnă pentru tine o invitație: ia uite ce am eu aici?”.

gadjod2 Povestea Stelei (interpretată de Mihaela Drăgan), cea mai neconvențională și cutremurătoare, este și ea inspirată din viața unei femei pe care actrițele o cunosc și despre care au învățat inițial dintr-un interviu realizat de Casa Jurnalistului7. Stela e o femeie romă cu o copilărie grea, trăită în sărăcie și într-o familie dezbinată în care a fost nevoită să se responsabilizeze de mică pentru pâinea și supraviețuirea celor apropiați. O femeie care s-a descurcat, care a făcut de toate, a muncit, a făcut combinații”, a evitat violent tentative de viol, a făcut sex cu un bărbat ca să demonstreze că încă era virgină, a făcut pușcărie și a iubit femei. Chiar dacă, ca mai peste tot în cadrul spectacolului, portretul Stelei este realizat cu umor iar ea este elementul butch din Gipsy Experience”, scena în care se luptă sângeros cu mai mulți bărbați și sare prin geam pentru a evita să fie violată îți îngheață zâmbetul pe buze. Cu atât mai mult cu cât, deși nesurprinzător, Stela petrece 18 zile în arest pentru că s-a apărat, la fel ca și atacatorii. Dar, în rest, Stelei îi plac femeile și nu tace despre asta, chiar dacă pentru mulți e ciudat că o romă e lesbiană: „Nimeni nu se gândește că țigăncușa asta micuță și drăguță vrea să cânte la muzicuță. Vrea să miroasă crini. Dar eu vreau, vă jur că vreau.” Ne povestește cum s-a îndrăgostit de învățătoare în copilărie, cum a cunoscut-o și cucerit-o pe prima ei iubire, cât de complicat e să interacționeze cu femei care iau avansurile ei drept simple dovezi de prietenie și cum a pierdut „șirul gagicilor” pe care obișnuia să le treacă într-o agendă. Poziția ei, mai complicată chiar decât a Vanessei, e construită la intersecția dintre trei axe de oprimare, pentru că este romă, femeie și lesbiană. Iar ea se întreabă cu un umor amar: „Adică sunt mai țigăncușă decât drăguță? Sau mai țigăncușă decât pe invers? Ce chestie.” ­

În povestea celei de-a treia femei, Gadjo Dildo mărturisește despre lupta de a fi ca toți ceilalți pe care o duc unii romi, în special în copilărie, când nevoia de a fi acceptat este mult mai puternică. Sidonia (interpretată de Elena Duminică) vine dintr-o familie de lăutari care, la vârsta școlară, au protestat împotriva rasismului care-i expediase în fosă, sub scenă, pentru că un cor de elevi nu poate fi, pe 23 august, decât de culoare albă. Din fosă, cei trei romi au început să cânte muzică lăutărească, ruinând festivitatea. În școala primară, Sidonia simte disprețul învățătoarei care o mută în ultima bancă și o trimite acasă atunci când sunt inspecții școlare. Și își dorește să îndepărteze de pe corpul ei culoarea și alte semne care ar putea să dea de gol faptul că ea este, așa cum îi explică mama, doar adoptată de această țară, și nu o româncă adevărată. Când crește, Sidonia continuă să-și ascundă identitatea, evitând să le prezinte părinților pe vreunul dintre bărbații cu care are relații. Trăiește ca orice tânără de vârsta ei, merge în cluburi și la filme, dă petreceri, iar atunci când se îndrăgostește de un băiat rom dorește să păstreze în continuare aparențele: „Nu îmi e rușine de moștenirea romă de pe fața mea, dar noi doi am avut un pact nescris – te prefaci că nu te-ai prins că sunt romă, mă prefac că nu știu că ești rom.” Spectacolul sugerează (prin cântecul Regina tristeții8, interpretat de Sidonia) că această poziție, în care femeii nu îi este rușine, dar preferă să tacă, este una care consumă energia creativă și bucuria de viață. În momentul în care, după ce au făcut dragoste, iubitul rom îi spune Sidoniei „Meraptuchi” („Te iubesc”), ea nu înțelege și nu poate răspunde, dar un proces de acceptare și transformare este declanșat și astfel Sidonia ajunge în fața noastră, pe scenă, pentru a vorbi despre lucruri de ne-vorbit.

Încă o dată, în încheierea spectacolului, cele trei actrițe vorbesc răspicat despre nevoile și dorințele lor, își declară intențiile, înjură și amenință să nu îndeplinească fanteziile gadjii care se derulează pe ecranul din fundal. Prin vestimentația care transgresează genul (costumul butch al Stelei și travestiul prezentatorului (Paul Dunca)), prin muzică și umor fără perdea, dar mai ales prin franchețea și curajul cu care femeile vorbesc despre etnia lor – atunci când regulile jocului o cer trecută sub tăcere – și despre genul și sexualitatea lor – atunci când patriarhatul și rasismul le vor doar o oglindă a unor prejudecăți și interese oprimante –, Gadjo Dildo este răspunsul obraznic”, este vocea eliberată”. Ca ne-romă, m-am temut și am vrut să evit ca ceva din cronica asta să vorbească în numele unei etnii căreia nu îi aparțin; dar ca femeie, sunt mândră că surorile feministe din Giuvlipen vorbesc, prin acest spectacol, și în numele meu.

1 Traducerea mea pentru: “Moving from silence into speech is for the oppressed, the colonized, the exploited, and those who stand and struggle side by side a gesture of defiance that heals, that makes new life and new growth possible. It is that act of speech, of “talking back,” that is no mere gesture of empty words, that is the expression of our movement from object to subject—the liberated voice.” (bell hooks, talking back: thinking feminist, thinking black)

2 https://www.totb.ro/giuvlipen-trupa-de-teatru-care-a-inventat-cuvantul-feminism-in-limba-romani/

5 http://www.errc.org/article/tony-gatlifs-film-gadjo-dilo-furthers-the-roma-cause/966

6 Traducerea mea, vers din “Litany for survival” de Audre Lorde

7 http://casajurnalistului.ro/am-fost-smardoaica/

8 https://www.youtube.com/watch?v=VNHWU0cgGnU

Lasă un comentariu