Acasă Cronica Dreptate pentru Szomna Grancsa

Dreptate pentru Szomna Grancsa

*Comentariu pe marginea spectacolului Cine a omorît-o pe Szomna Grancsa? O producție a companiei de teatru Giuvlipen. Cu: Mihaela Drăgan, Zita Moldovan, Liana Ceterchi. Scenografia: Elena Dobîndă. Muzica live: Elena Albu. Regia: Mihai Lukács

Szomna Grancsa este numele unei fete din comuna Frumoasa, județul Harghita, care la vârsta de 17 ani s-a sinucis. Presa a produs atunci o narațiune care n-a ajutat decât la folosirea acestui eveniment tragic și încărcat de semnificații, în favoarea obositorului discurs dominant, care reușește mereu să reducă totul la propriile interese.

Despre Szomna Grancsa s-a scris că „s-a spânzurat pentru că părinții nu au mai vrut să o lase la școală” – singura cale de a scăpa din „strânsoarea seculară a fustelor înflorate”; pentru că „nu a vrut să fie slujitoarea bărbatului în fața căruia nu ar fi avut niciun drept”; și pentru că „urma să facă mulți copii pe care să-i crească eventual cum a crescut ea, în mizerie și în beznă”. Presa a tradus povestea Szomnei Grancsa în termenii luptei acesteia cu „obtuzitatea părinților”; într-o relatare de la înmormântare, despre tatăl său se scrie că „scrâșnește, privind în gol pe sub borul larg” (s.m.), iar despre mamă că „îngână, între două bocete stridente” (s.m.). După oficiul declarației care se voia neutră, autoritatea – inspectorul de la Direcția pentru Protecția Copilului care desfășoară ancheta – enunța fără rest semnificația politică a existenței Szomnei Grancsa: „ea a demonstrat că oricine dorește, poate și este sprijinit să învețe”.

frumoasa

Imagine din comuna Frumoasa. Sursa: Wikipedia

La vremea respectivă, povestea a căpătat contur rapid, ușor și coerent, aproape ca un spot publicitar morbid la revolta „săracilor merituoși” împotriva propriilor comunități care „îi trag înapoi”. Sinuciderea Szomnei și-a găsit imediat interpretarea – una care nu a tulburat cu nimic ordinea credințelor și afectelor traficate în general de pe pozițiile de vizibilitate ale spațiului nostru public. Din ea înțelegem că Szomna Grancsa s-a sinucis din cauza părinților care stăteau, cu ignoranța și cu așteptările lor retrograde, în calea emancipării și viselor sale. Și deducem că, în general, așa cum ni se spune tot timpul, în societatea în care trăim, șansele copiilor din grupurile marginale la o viață mai bună sunt sporite și cultivate de reprezentați de instituții și de autorități locale, prin facilitarea accesului lor la educație, și sunt anihilate de comunitatea din care provin, cu caracteristicile ei culturale manifeste mai ales prin comportamentul unor părinți ignoranți și obtuzi. E un discurs reducționist și simplificator, pe care spectacolul Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa? produs de compania de teatru feminist rom Giuvlipen vine să îl contracareze în forță.

*

Reflexul cu pretenții umaniste, ba chiar pretins feministe, de salvare a tinerelor inocente din „strânsoarea” unor „obiceiuri retrograde”, a unei „comunități necivilizate” sau a unei familii sufocant de tradiționale, nu e nici pe departe unul nou și nemaivăzut. Din el se hrănește de-atâta vreme islamofobia. El a fost (și, din nefericire, încă este) unul dintre punctele de articulare exasperantă a feminismelor liberale occidentale cu discursurile rasiste și cu interesele neocoloniale. Și tot el a funcționat, primul, în istoria politicilor UE privitoare la romi1.

În același timp, relevanța actuală a feminismelor crescute în egală măsură din dezideratele recunoașterii, reprezentării și justiției sociale, este dată și de cantitatea și calitatea criticilor feministe la adresa acestui reflex.

Din poziții asumate politic, feministele din spațiul islamic au produs narațiuni emancipatoare care reușesc să contracareze încercările de apropriere de către forțe opuse intereselor comunităților din care provin.

Feministele americane de culoare au dezvoltat grile de înțelegere a multiplelor axe de opresiune la intersecția cărora sunt produse subiectivitățile genizate, rasializate și precarizate.

În spațiul nostru, feministele rome lucrează, printre altele, de semnificativ de mult timp, la crearea unor forme de cunoaștere care să elibereze femeile rome nu din „strânsoarea seculară a fustelor înflorate” (!), ci mai degrabă din cea a unor reprezentări cu pretenții de adevăr emancipator, fabricate de pe poziții exterioare, ale puterii și vizibilității. Giuvlipen, compania de teatru înființată în 2014 de actrițele rome profesioniste Mihaela Drăgan, Zita Moldovan și Elena Duminică, produce un tip de artă care contribuie semnificativ la acest efort de revendicare a dreptului la auto-reprezentare.

Bazându-se pe experiențe comune ale femeilor rome și folosind un ton personal și mecanisme comice, spectacolele lor vorbesc despre situații grave și problematizează, printre altele, impactul rasismului individual și sistemic, impactul sexismului asupra vieților femeilor rome, hipersexualizarea și exotizarea, confruntarea cu patriarhatul din comunitățile rome.

Din repertoriul Giuvlipen fac parte piesele Del Duma: Vorbeşte-le despre mine (inspirată din patru poveşti de viaţă ale unor femei rome), Sara Kali: Madona neagră (invocaţie a sfintei rome Sara Kali, împotriva discursului instigator la ură anti-roma), La harneală (despre evacuări forţate ale persoanelor rome din Bucureşti, scrisă şi jucată împreună cu femei  evacuate, cele mai multe cu vârsta sub 30 de ani, şi copiii lor), Gadjo Dildo (despre hipersexualizarea femeilor rome de către bărbaţii ne-romi, heteronormativitate şi aspecte legate de sexualitate în comunităţile rome).

Spectacolul lor cel mai recent, Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?, prezintă o interpretare a poveștii tinerei, o alternativă la acel tip de reprezentare exterioară, cu pretenție de adevăr, determinată în cele mai multe cazuri de idealurile liberale ale „toleranței” și „incluziunii” pe care ca ne-romi buni la suflet le-am datora-o romilor „merituoși”.

Complexitatea situațiilor fetelor rome din comunități precarizate nu poate fi descrisă și redată decât odată cu conștientizarea și deconstruirea proceselor de genizare și rasializare locală și regională a sărăciei. Și doar de pe niște poziții asumate politic, care să fortifice reprezentările împotriva pericolului de apropriere strategică din partea unor discursuri cu interese opuse.

Gloria Anzaldúa spunea undeva că vorbește de fiecare dată diferit despre comunitatea din care provine, în interiorul acesteia și în afara ei. Cu chicanas are sens să discute critic despre homofobia și sexismul cu care se confruntă acasă, din partea lor; cu ne-chicanas, majoritarii, are mai mult sens să vorbească despre nedreptatea și opresiunea istorice la care a fost și este supusă comunitatea din care provine.

O poziționare mai justă în luptele politice rezultă probabil din capacitatea de a călători conștient între „locurile” apartenențelor noastre și de a alege strategic ce apărăm și ce atacăm public, în funcție de contextul mai larg în care are loc discuția.

*

cine

Afiș de Alexandra Horghidan

Spectacolul produs de Giuvlipen îi face mai multă dreptate Szomnei Grancsa decât realtările jurnalistice ale vremii, nu pentru că ar avea pretenția că dezvăluie „adevăratele motive” ale tragediei sau „adevărații vinovați”, ci pentru că oferă o interpretare artistică ce angajează un mecanism cognitiv-afectiv mai complex, diferit de cel ierarhic și conservator, al „salvatorului”. Și pentru că astfel integrează viața sa și circumstanțele sinuciderii sale într-o poveste care nu lucrează împotriva intereselor fetelor rome asemenea Szomnei și împotriva comunității din care aceasta provenea.

Același eveniment este reconstruit printr-o tehnică narativă asemănătoare celei folosite de Ryunosuke Akutagawa în povestirile În crâng și Rashomon. Circumstanțele sinuciderii Szomnei, și povestea vieții ei, sunt redate prin intermediul unor relatări cu autori diferiți – vecinele, părinții, profesoara, preotul etc. Dar aici nu este vorba despre un simplu perspectivism care să ascundă reproducerea obișnuitelor ierarhii și structuri opresive. Punctele de vedere din care se spune povestea nu sunt echilibrat valabile și tratate egal.

Personajele din proximitatea Szomnei sunt construite cu generozitate și empatie; cu cât ne îndepărtăm de familie și de spațiul privat, cu atât crește și distanța afectivă față de personaje. Este mișcarea strategică (și logică) a unui discurs artistic produs dintr-o postură a cunoașterii directe a opresiunii, și din postura angajării într-o luptă politică clară de emancipare.

Dacă în narațiunile din presă, cei cu cele mai bune intenții, cei cu privirea cea mai justă și cu sufletul cel mai bun se voiau, în ordine, jurnaliștii care deplângeau soarta fetei, urmați de autorități diverse – de la școală, de la biserică, de la primărie -, în spectacol, profesoara este personajul cel mai ambiguu (a cărei perspectivă ocupă poate prea mult spațiu raportat la celelalte), iar reportera tv, personajul cel mai cinic și mai lipsit de emoții. Spectacolul creează în felul ăsta un spațiu cu două funcții, propice pentru expunerea mecanismelor rasializante ale societății la scară mai mare, dar mai ales pentru înțelegerea afectivă a situației persoanelor împinse în situații precare și subalterne.

Piesa le propune, printre altele, spectatorilor, să se gândească la Szomna Grancsa ca la o adolescentă care, ca majoritatea adolescenților, se certa cu familia, care se revolta împotriva părinților și care se simțea constrânsă de așteptările lor. Nu e o perspectivă umanistă care să pună semnul neproblematic al egalității între situația și resorturile vieții unei fete rome de la țară, și, să zicem, cele ale vieții unui adolescent nerom care trăiește la oraș. Ci este, cred, o chestionare radicală a modului cum, în tragedia unei fete ca Szomna ne gândim automat la apartenența ei la o comunitate, și nu la faptul că era la o vârstă care implică provocări specifice1. Iar întrebarea este în ce măsură contribuie acest automatism la aproprierea de către discursul dominant a poveștii Szomnei?

*

Unul dintre momentele cele mai emoționante ale spectacolului e cel în care părinții fetei se zbat împreună, nereușind să rupă șnurul rezistent al furiei și al suferinței care îi leagă. Șnurul îi ține sufocant de aproape unul de celălalt. N-au scăpare, iar când încearcă să se îndepărteze, să se elibereze, revenirea e bruscă și dureroasă.

sn

Imagine din spectacol. Foto: Adriana Cocic Sursă: Scena 9

Un alt moment extrem de puternic, o scenă de faux-horror politic, sparge stereotipul terifiantei tinere femei întoarse din lumea de dincolo. Dacă în multe filme de groază, fetele și femeile tinere se întorc cu o furie dezlănțuită și incontrolabilă împotriva celor care au perpetuat structurile patriarhale care le-au constrâns în timpul vieții într-un fel sau altul, aici apariția tinerei dă fiori în alt sens. Văzând-o pe Szomna și ascultându-i cuvintele, nu ne mai putem gândi la ea ca la o suprafață a proiecțiilor noastre salvatoare, ci suntem obligați să ne-o imaginăm în carne și oase, în profunzimea tragediei sale.

Scenele de acest fel (există încă cel puțin două, deosebit de intense în spectacol) lucrează cu emoțiile re-centrând o subiectivitate invizibilizată de discursurile dominante – efort care se simte și în grija cu care a fost prelucrată artistic povestea. De exemplu, alternanța între comic și grav care caracterizează toată piesa îi permite Mihaelei Drăgan, atunci când îl interpretează pe bulibașă, să joace ludic masculinitatea acestuia. Critica la adresa masculinității este însă împinsă în plan secund de personajul reporterei TV, interpretat de Zita Moldovan cu mult mai multă detașare emoțională. Suntem încurajați astfel să luăm mai multă distanță afectivă față de reporteră și de cinismul său, decât față de bărbatul rom și de felul în care își performează masculinitatea – un alt exemplu de angrenare a mecanismelor emoționale diferită de cea cu care ne-au obișnuit discursurile dominante.

Giuvlipen își propunea încă de la înființare să spună povești despre viețile femeilor rome și să contribuie la întărirea statutului acestora în interiorul și în afara comunităților din care provin. Iar în recentrarea pe subiectivități până acum invizibilizate, prezentă și în spectacolul Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa? se regăsește din plin potențialul schimbării la care artistele și-au propus să contribuie.

sigla giuvlipen

Și un scurt P.S. despre solidaritate…

Noi, persoanele ne-rome din grupurile de stânga/radicale, susținem prea puțin în public eforturile artistice și politice ale feminismului rom. Ne documentăm prea puțin și privim/ascultăm cu prea puțină atenție. Ne lipsește de prea multe ori energia efectivă pentru solidarizare. Dacă nu ne privește direct, feminismul rom are prea puțin loc în preocupările noastre, deși e esențială racordarea intereselor noastre la el.

Ca activiste nerome, putem fi solidare documentându-ne mai mult despre luptele și acțiunile feminismului rom, și susținându-i public eforturile. În contextele autohtone de stânga, cu toate bunele, radicalele, revoluționarele, progresistele intenții care le caracterizează, sunt reproduse prea des structurile ierarhice și autoritare care creează breșe pentru manifestarea rasismului și a sexismului internalizate.

S-a întâmplat de mai multe ori, de exemplu, ca intelectuali din aceste medii, să critice scurt și vehement feminismul autohton, fără ca feminismului să i se acorde pe bune, în prealabil, spațiul, energia, disponibilitatea necesare în contextele mișcărilor intelectuale și artistice de stânga. De aceea cred, și voi continua să susțin, că ne-am putea manifesta solidaritatea (intelectualii de stânga cu feministele intelectuale, artiste, din mediul ong; feministele nerome cu cele rome etc.) arătând o grijă mai mare la critica publică a acțiunilor politice, ale colegelor noastre. Și creând un context cât mai consistent pentru înțelegerea pozițiilor noastre și a felurilor în care le putem articula, în interiorul unei mișcări cu aceeași direcție emancipatoare.

 

1 O expunere pe larg a felului în care a evoluat discursul UE privitor la romi, în articolul The Racialization of Roma in the „New” Europe and the Political Potential of Romani Women, de Enikő Vincze: http://www.analize-journal.ro/library/files/5_-_eniko_vincze_fin.pdf

2„Oamenii știau că e o problemă cu fata asta. Se pare că a fost și la psiholog, făcuse ceva terapie, dar nu s-a intervenit, nu s-a întâmplat nimic. Asta e situația cu foarte mulți adolescenți și e o problemă foarte gravă. Sunt multe cazuri de adolescenți care se sinucid și nu se intervine”, spune Mihai Lukács, membru Giuvlipen și regizor al piesei, într-un material de Ionuț Dulămiță, publicat pe Scena 9. În continuare, în material, citim: „Pe Lukács, personal, l-a interesat mai mult această temă a sinuciderilor și a depresiei la adolescenți, „o dramă foarte răspândită despre care nu se vorbește”.

Text de Laura Sandu

0 comentariu

Cronica Spectatoarei – Meraptuchi, Giuvlipen! – Arta politica miercuri, 17 mai 2017 - 11:38

[…] 3 Declar pe propria răspundere; Google țara mea; Del Duma, vorbește-le despre mine; Fără sprijin ; La harneală; Voi n-ați văzut nimic; Privind prin piele; Marea rușine; Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa? […]

Raspunde

Lasă un comentariu