(partea I a materialului, aici)

Material realizat de Ionuț Sociu

Petro Ionescu (n.25 iunie 1988) este dramaturg.

Prezența lui Oliver Frljić la Temps d’Images a fost una din „senzațiile tari” ale festivalului. Spectacolul său Violența noastră și violența voastră, pe lângă conținutul critic și adaptat  la contextul autohton, a fost urmat de o discuție cu regizorul destul de intensă, cum nu se întâmplă prea des la teatru.  A-l asculta pe Oliver Frljić vorbind e ca și cum ai asista la un fel de performance, mă trimite cu gândul la aparițiile publice ale lui Slavoj Žižek.  Diferența ar fi că Oliver Frljić e mai tânăr, mai șarmant și cu un debit verbal mai mare (e greu să îl oprești odată pornit. Personajul Oliver Frljić e o figură în jurul căreia s-a creat o adevărată legendă, e inamicul poporului și spaima oricărui naționalist. Este probabil unul dintre cei mai detestați oameni din zona artelor spectacolului din cauza criticii aduse situației actuale a țărilor din fosta Iugoslavie.  Felul în care își construiește spectacolele corespunde aceluiași radicalism practicat de cei care sunt împotriva lui, doar că radicalitatea lui Frljić nu depășește cu adevărat cadrul teatral, pe când amenințările cu moartea primite și atitudinile ostile față de el în public sunt lucruri cât se poate de reale și concrete. Ascultându-l, nu poți ști cu siguranță dacă curajul sau o oarecare nebunie îl fac să își asume acest rol și acest risc.

Câteva impresii „la cald” : Frljić se contrazice, e pus pe scandal, e nebun într-un sens bun, vrea să șocheze cu orice preț, te face să vrei să îl asculți, își creează singur imaginea de victimă, e narcisist, face prea multe paranteze, e amuzant,  critică sistemul, dar profită de toate beneficiile lui.

Nu cred că lucrurile astea sunt străine de el, majoritatea au fost verbalizate într-o formă sau alta, ceea ce face ca încercarea de a-l descrie să pară inutilă și redundantă. Într-o discuție cu el, orice remarcă făcută de ceilalți e luată în calcul cu mult înainte de a fi spusă, prea conștient de multiplele atitudini față de el. Bănuiesc că arta anticipării intervine atunci când deja te-ai obișnuit cu posibilitatea de a fi lovit din toate părțile.

Olivia Grecea (n. 21 noiembrie 1986) este regizoare de teatru.

Oliver Frjlić – controversat, conştient de paradoxurile sistemului pe care îl critică din interior, din poziţia privilegiată a unui regizor în ascensiune, pentru că a dezvoltat o estetică radicală, care se hrăneşte din etic şi politic. Vorbim despre subminare şi critică sistemică la un atelier intitulat Hegemonia instituţiilor, ne inspiră strategiile artistice şi culturale puse în practică în ţările fostei Iugoslavia sau în Germania. Ne par promiţătoare, valide,  strategiile manageriale virtuale pe care le elaborează participanţii la atelier.

Idei comune: crearea unei relaţii de comunicare şi parteneriat cu publicul, programe de mediere culturală,  call-uri pentru proiecte adresate artiştilor tineri invitaţi să lucreze în condiţii de producţie mid-senior level, comisionarea de spectacole inspirate de teme societale actuale, elaborarea de mecanisme consultative prin care publicul alege segmente din repertoriu.

Spectacolele lui Oliver Frljić – Our violence and your violence în programul festivalului Temps d’Images 2016, Komplex Ristić şi Damned be the traitor of his homeland! comisionate de teatrul sloven Mladinsko – sunt viscerale, transgresive, excesive, dense, ireverenţioase, generate de o dialectică a construcţiei şi deconstrucţiei. Goran Injac, director artistic al teatrului Mladinsko şi dramaturg al spectacolului Komplex Ristić ne explică geneza proiectului: la aniversarea a 60 de ani de existenţă, teatrul a revizitat personalităţile cult implicate în istoria lui. Oliver a fost invitat să regizeze un spectacol bazat pe biografia şi creaţia regizorului Ljubiša Ristić, criticat din cauza implicării la începutul anilor ‘90 în partidul de stânga JUL condus de Mira Marković, soţia lui Slobodan Milošević.

„Dosarul Revoluţiei a fost redeschis în 2016”, spun.  Oliver întreabă dacă în România nu există deja o stagiune teatrală dedicată Revoluţiei. Nu există. Oliver spune că poate în 2019, la aniversare. Poate. Eu şi colegii mei nu simţim că ceea ce facem e relevant, important, valorizat. Ne lipsesc susţinerea şi dezbaterea din jurul creaţiei care energizează, încarcă şi inspiră.

Pentru cei care spun că publicul vrea entertainment, nu vrea să gândească, vrea să se relaxeze, publicul nostru e provincial, nu vrea ceva complicat, vrea să se relaxeze, vrea entertainment: Oliver a sugerat să aduc argumentul celor de la Forced Entertainment. Ce spuneţi de Forced Entertainment?

Nu despre teatru politic e vorba, ci despre un tip de demers artistic – în care esteticul e fertilizat, nu eliminat de preocuparea pentru teme sociale şi politice actuale.

Construcţie şi deconstrucţie. Iugoslavia, hegemonia unei instituţii culturale, statul, statuile.

Ce suntem? Ce vom deveni.

Andrei Măjeri (n. 11 iunie 1990) este regizor de teatru.

Cu o seară înaintea workshop-ului cu Oliver Frljić, am avut ocazia să văd  Violența noastră și violența voastră, un spectacol acid, necesar în contextul evenimentelor politice ale ultimului an. Un show în care puteai distinge marca ironică a regizorului, observând cât de conturată devine o trupă care lucrează pentru un mesaj comun. Dincolo de statement-urile puternice din succesiunea frame-urilor regizorale, am putut distinge umorul, gândirea bine articulată a mizanscenei, dar și ritmul insolit. Deși transgresa granițele teatrului, spectacolul putea fi încadrat în acest gen. Frljić utiliza, preponderent, mecanisme clasice de construcție de sens, bruiate, contestate și recontextualizate pe parcursul spectacolului.

Atelierul de două zile, susținut de Frljić, însoțit de Goran Injac, a confirmat charisma celui dintâi și experința profesională a celui de-al doilea, ambii fiind puternic ancorați politic în demersurile lor artistice/manageriale. Tematica dramaturgiei instituțiilor, cu gradul său de abstract/poetic m-a incitat încă de când a fost anunțat workshop-ul. Frljić ne-a vorbit din perspectiva directoratului său la Teatrul Național din Rijeka, iar Injac a conturat strategiile și direcțiile artistice ale Teatrului Mladinsko, al cărui manager artistic este. Temele principale au fost responsabilitatea artistului, dar și responsabilizarea spectatorului. Am putut observa, prin exemple clare, cum instituția de spectacol poate fi folosită ca intrument performativ. Lupta pe care ambii au dus-o împotriva pasivității artei teatrale s-a conturat adesea prin expandarea fenomenului teatral în media. Exemplele celor doi erau susținute de mărturii filmate sau fotografii care surprindeau reacțiile oamenilor în urma deciziilor radicale din cele două teatre. Dacă în Rijeka politicienii locali, media și unii localnici au reacționat violent (prin proteste și agresiuni), în Ljiubliana s-a „izbit” de pasivitatea comunității locale (dată fiind istoria inovatoare a teatrului Mladinsko).

Încă de la Q&A-ul de după spectacolul de la Temps d’Images, Oliver Frljić și-a afirmat în fața publicului o poetică personală bazată pe a răni, și nu pe a vindeca, definindu-se ca un creator pregătit să stârnească reacții puternice în teatru și în afara sa, apelând adesea la contra-memorie. Acest fenomen al contra-memoriei a fost utilizat în cele două zile de workshop ca instrument posibil de lucru în testarea permeabilității instituțiilor teatrale. Totodată, s-a subliniat că actele artistice care își asumă că nu sunt politice devin cele mai politice, militând tacit pentru păstrarea formelor deja acceptate de manifestare artistică și spectatorială.

Între cele două zile de workshop am primit o temă inedită, în care eram invitați să ne imaginăm că am conduce un teatru, și că, printr-un program managerial coerent, i-am redefini direcția. Prezentarea temelor în cea de-a doua zi, exemplele diverse (din realități teatrale variate) au deschis noi teme de discuție despre potențialul luptei împotriva a ceea ce e interzis într-o instituție de spectacol. De asemenea, premisa destabilizării propriei poziții artistice s-a conturat puternic. Concluzia de bază este că teatrul trebuie să-și asume tot mai mult poziția de generator de comentariu, instituțiile de spectacol (fie ele și naționale) nefiind, după cum spunea Frljić, „niște frigidere în care punem teatrul ca să nu putrezească”.