Acasă Opinie Artă, politică, ouă încondeiate și forța de seducție a clovnului vestic. Din nou despre Toni Erdmann (II)

Artă, politică, ouă încondeiate și forța de seducție a clovnului vestic. Din nou despre Toni Erdmann (II)

de Gazeta de Artă Politică

De David Schwartz

Textul reprezintă partea a doua a polemicii despre Toni Erdmann purtată cu Andrei Gorzo și Veronica Lazăr[1].

Despre „arta burgheză” și perspectiva politică

Gorzo și Lazăr mă somează, vag paternalist, să îmi clarific poziția față de un presupus „obiect al disprețului” și față de „arta burgheză”, „mai bine” decât în primul text despre Toni Erdmann, unde aș fi făcut o „interpretare greșită, căci viciată de prezumțiozitate”. O să intru mai târziu în analiza scurtă a acestei retorici agresive, deocamdată încerc să clarific niște noțiuni vagi din textul lor.

Avem nevoie de o înțelegere comună și precisă a ce înseamnă „artă burgheză”. Eu aș zice că este un concept aproape inoperant. În primul rând, „arta” înțeleasă în sensul și accepțiunea super-răspândită astăzi, de activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice, este o invenție a modernității, deci legată intrinsec de ascensiunea și configurarea burgheziei drept clasă-agent al transformărilor istorice. Mai mult, în acest moment, cvasi-totalitatea a ceea ce este considerat „artă”, produs și receptat în sfera publică, este produsul acelei vag definite „clase de mijloc”, în principiu a persoanelor absolvente de universități, de cele mai multe ori de profil artistic. Chiar colaborările artistice cu grupuri subalterne care nu aparțin acestei categorii (diversele exemple de „artă comunitară”, în toate formele ei), oricum marginale, sunt inițiate și în bună parte controlate tot de artiștii cu educație universitară și produse de instituțiile și organizațiile care funcționează în statul „burghez”. Inclusiv în domeniile cele mai populare (muzica și filmul de consum) deciziile de conținut artistic sunt luate de persoane din clasele educate și înstărite (producători, regizori, compozitori). Mai rămâne producția de obiecte tradiționale, artizanale și meșteșugărești, care însă trebuie oricum încadrată și analizată separat. Practic, nu există o „artă proletară” sau o artă „neburgheză”, din punct de vedere al semnificației istorice a artei și din punct de vedere al procesului de producție. Lucrurile au potențialul să se schimbe odată cu avansul tehnologic și în condițiile unor procese revoluționare, dar deocamdată suntem departe de acel moment.

Or, dacă cădem de-acord că toată arta este produsă și controlată de ceea ce definim, desigur vag și precaut, drept „clasă de mijloc” sau „burghezie”, devine clar că o încercare de raportare politică la această artă, deși atentă la condițiile, foarte diverse, de producție, și la diversele dinamici de putere din procesele de producție, trebuie să diferențieze în primul rând în funcție de conținutul / mesajul / potențialul de influență politică al actului artistic analizat. Această analiză nu are de ce să opereze cu categorii precum „disprețul” pentru opere lipsite de mesaj revoluționar: după cum ne-au arătat Leni Riefenstahl și atâția alții, putem avea enorm de învățat chiar de la cele mai reacționare demersuri artistice – la nivelul soluțiilor formale, sau al transpunerii artistice a discursului politic și tehnicilor de propagandă. Însă, putem să fim de-acord sau nu cu viziunea politică asumată de un demers artistic sau altul și să analizăm cât mai precis intențiile și rezultatele sale potențiale. Cred că este foarte important, atunci când încerci să analizezi un demers artistic din perspectivă politică asumată, pe de-o parte să definești clar poziția politică din care vorbești, iar pe de altă parte, să cauți să înțelegi, aproximezi, intuiești, efectele politice pe care demersul artistic respectiv le poate avea în contextul în care este prezentat.

În textul inițial despre Toni Erdmann, mi-am asumat din start, încă din titlu, perspectiva de analiză. „Perspectiva sălbaticului” nu este nici aroganță (cum eronat interpretează Gorzo și Lazăr), nici sintagmă goală, ci un răspuns din perspectivă de stânga anti-imperialistă est-europeană, la ceea ce am perceput ca viziunea rudimentară și arogantă despre Europa de Est prezentată de film. Din altă grilă de analiză politică, de exemplu feministă, filmul are alte provocări, alte merite și alte eșecuri. Textul meu nu este despre desființarea lui Toni Erdmann ca produs artistic „ilegitim”, sau vrednic de dispreț, ci despre denunțarea dimensiunii imperialiste / colonizatoare a filmului. Aceste lucruri nu fac filmul nici reușit, nici nereușit din punct de vedere artistic. Și nici nu înseamnă că această dimensiune arogant-colonizatoare a filmului l-ar lipsi complet de merite sau de părți interesante de analiză politică – pe unele le-am recunoscut eu însumi încă din prima cronică, pe altele le-am amintit și mai sus, în sfârșit, pe altele le amintesc corect Gorzo și Lazăr. Pur și simplu, am oferit o altă grilă de lectură, care, în contextul poziției periferice, dominate și autocolonizate a câmpului cultural local, mi s-a părut de importanță urgentă. Nu a fost vorba despre vreun „refuz aprioric” al legitimității artei care nu este explicit didactică sau propagandistică, ci de o tentativă (poate prea redusă în dimensiuni, și de aceea uneori insuficient de clară și vulnerabilă la interpretări) de înțelegere și semnalare a dimensiunii coloniale care, din punctul meu de vedere, se ascunde în spatele ambiguității și „umanismului” blând din Toni Erdmann.

Din punctul meu de vedere, rolul fundamental al artei, cel puțin în contextul istoric actual, este propaganda. Însă nu propaganda înțeleasă în sens explicit-didactic și dogmatic (aceea e, de cele mai multe ori, necredibilă, deci propagandă proastă), ci propaganda înțeleasă ca dezvoltarea și înlesnirea în sfera publică, cu mijloace de multe ori subtile, a unei anume paradigme politice. Acest lucru se face și prin filme explicit și direct politice precum, să zicem, Concerning Violence, dar de mai multe ori se întâmplă prin produse artistice aparent mai ambigue (aici, paleta e foarte largă, poate ajunge de la Crulic la Machete). Când încerc să analizez un produs artistic, îmi proppun să apreciez care sunt efectele de propagandă ale acestuia – cu alte cuvinte ce fel de discurs se generează și se propagă în sfera publică, ce stereotipuri sunt contestate și ce locuri comune sunt întărite, în ce fel contribuie actul artistic respectiv la o, cât de mică, schimbare / îmbogățire / nuanțare de discurs. Și, în consecință, dacă această contribuție are valențe liberatoare sau, dimpotrivă, reacționare. Aceeași grilă a fost aplicată și pentru Toni Erdmann.

tonierdman_3

 

În sfârșit, pe post de concluzie, Gorzo și Lazăr servesc un paragraf care ascunde în spatele prețiozității un ultim atac, pe cât de tranșant, pe atât de lipsit de substanță. Să îl redăm pe larg:

„interpretarea politică a artei nu poate face uz de niște moduri de lectură sau soluții estetice oarecum apriorice și decontextualizante, de vreme ce are de-a face cu probleme sociale și politice bine înrădăcinate într-un specific istoric. Altfel, ea devine, din lentilă indispensabilă, o cheie de lectură universală, ce poate fi mînuită fără fricțiuni, contestată sau nu din afară, dar rămânînd mereu coerentă în interior, asemeni hermenuticii mitico-arhetipale tradiționale, care vede în orice prag un hotar între lumi, în orice gîrlă Styxul, în orice bețe încrucișate prezența subtilă a lui Cristos.”

Cu alte cuvinte, ca să traducem pentru cine n-are chef să-și amintească ce e cu Styxul, fără o analiză solidă a condițiilor istorice, materiale, concrete, riscăm să vedem peste tot „colonialiști” și „imperialiști”, așa cum face Schwartz în textul său, ratând bogăția umanistă și complexitatea analizelor de clasă și dominare din Toni Erdmann.

Perfect de-acord cu analiza demersurilor artistice în contextul problemelor sociale înrădăcinate într-un specific istoric. Însă, așa cum am arătat până aici, Gorzo și Lazăr sunt, de fapt, cei care analizează lucrurile din perspective reducționiste și de multe ori anistorice: nu țin cont de istoria reprezentării și normării „Estului” de către „Vest” și de manifestarea acestor reflexe ale asimetriei istorice în Toni Erdmann; ignoră sau tratează drept nesemnificative gesturi coloniale tipice și puternice; analizează raporturile de clasă fără să țină cont de diviziunile imperiale care le însoțesc; apelează la argumentul autonomiei esteticului în niște probleme care țin de reprezentarea materialității locale; fac abstracție de condițiile nedrepte de producție din industria de film locală și refuză să pună filmul în contextul acestui mecanism exploatator; își însușesc perspectiva oficială a birocraților sovietici și cubanezi despre un film precum Soy Cuba, fără să intre mai adânc în istoria receptării filmului, ignorând geografia, dinamicile și istoria din spațiul cubanez.

tonierdman_2

 

Despre autoritate, polemică și adevăruri absolute

În sfârșit, acum că am încercat să răspund, măcar sumar, la o parte dintre problemele adresate de textul lui Andrei Gorzo și al Veronicăi Lazăr, mi se pare foarte important să fac niște precizări despre discurs, ton și manieră de răspuns polemic.

În primul rând, este important să conștientizăm în special poziția lui Andrei Gorzo în câmpul intelectual local. Critic, teoretician de film și profesor important, cu grad mare de recunoaștere, apreciat ca atare de regizori ai Noului Val, care a reușit să se impună atât în mediul conservator și estetizant din zona Dilema Veche, cât și în stânga progresistă. Pe scurt, o persoană cu grad ridicat de autoritate în domeniul criticii de film și în sfera intelectuală locală. Din poziția aceasta, Gorzo și-a creat obiceiul să tragă la răspundere, din când în când, diverse persoane, critici de film sau nu, poate pe bună dreptate, că vorbesc „neavizat” despre filme.

Tot din această poziție, Gorzo semnează, împreună cu Veronica Lazăr, la rândul ei cu un capital de credibilitate important, cel puțin în stânga intelectuală, un text anunțat ca „polemică între prieteni”, în replică la textul meu despre Toni Erdmann. Până aici, totul e foarte în regulă, intenția de a stârni dezbateri și polemici în legătură cu arta politică și cu diverse interpretări politice ale actelor artistice fiind și pentru mine o miză importantă, în plus asumată manifest și unul dintre principalele motive de existență ale colectivului Gazetei de Artă Politică. Problema apare însă la perspectiva din care vorbește textul. Aceasta nu este nici interogativă, nici colegială sau tovărășească, nici bazată pe asumarea posibilității coabitării unor perspective diferite, eventual complementare asupra actului artistic discutat (Toni Erdmann). Cronica-replică abundă de sentințe, fiind construită pe antagonizarea aproape constantă între „cum a scris David Schwartz că stau lucrurile” și „cum stau ele de fapt”. Teza generală fiind aceea, care rămâne, cu foarte mici excepții, nedemonstrată, a „prezumțiozității” textului meu. Mai simplu spus, că eu am văzut în film ce am vrut eu să văd și nu ce arată filmul „cu adevărat” și că textul face procese de intenție.

Or, aș zice că orice replică ce se dorește polemică constructivă, și nu bagatelizarea preopinentului, ar trebui să pornească de la enunțarea unei diferențe de privire, sau diferențe de perspectivă de citire a filmului, nu să dea sentințe despre ce e „adevărat” și „corect” respectiv ce e „greșit” și „viciat”. Întrebările, retorice și ironice, care exclud din start posibilitatea că preopinentul ar avea o cunoaștere superioară sau complementară în domeniul respectiv (cum sunt cea referitoare la geografia cubaneză și cea referitoare la accentul strident, discutate mai sus), sunt la fel de problematice. Practic, în loc de o polemică cu argumente – solide sau nu, rămâne să dezbatem, că de-asta este polemică, nu-i așa? – avem un fel de nouă punere la colț, o desființare a argumentelor celuilalt prin epitete depreciative, care nu lasă de fapt loc la niciun fel de dezbatere, ci eventual la o luptă surdă despre cine deține adevărul adevărat și cunoașterea adevărată. Această tehnică de dezbatere, oricum din punctul meu de vedere complet păguboasă, este cu atât mai problematică atunci când este făcută profitând de poziția de autoritate pe care cineva o deține într-un anumit domeniu.

Până la urmă, rămâne de analizat care este cu adevărat scopul unei astfel de polemici, pentru fiecare participant. Dacă miza este „nevoia de-a clarifica niște probleme legate de modurile de-a face artă politică, respectiv de-a vorbi sau scrie politic despre artă”, de ce acest lucru trebuie făcut de pe poziții autoritare și depreciative? De ce ar fi nevoie de ironiile, epitetele depreciative și jignirile abia mascate, prezente aproape paragraf cu paragraf? (metofora cu interpretarea care vede în oricare două bețe pe Cristos, e doar cea mai ridicolă, nu și singura). Din păcate, recursul la acest tip de retorică pare să sugereze o îndepărtare serioasă de scopul enunțat și o dorință de a demostra că ai dreptate cu orice preț. Cel puțin unul dintre co-autori se află oricum într-o poziție de autoritate, în care textul său are șansa nu doar să fie crezut mai lesne decât ale „adversarului”, din cauza preconcepțiilor inerente, ci chiar, pentru multe persoane, să rămână singurul citit din întreaga polemică. Și atunci, ce nevoie este de recursul la retorica autoritară, depreciativă și agresivă?

Pentru mine, răspunsul la aceste întrebări nu e ușor de găsit. Ce este însă sigur, e că se pot construi spații mult mai atente, generoase și stimulative pentru dialog polemic și stimularea reciprocă a gândirii critice. Și că persoanele aflate în poziții de autoritate și de putere nu au doar posibilitățile cele mai mari pentru a imagina și construi astfel de spații, ci au și cea mai mare responsabilitate.

[1] Partea I a textului, aici: http://artapolitica.ro/2016/11/14/arta-politica-oua-incondeiate-si-forta-de-seductie-a-clovnului-vestic-din-nou-despre-toni-erdmann-i/

Textul meu inițial despre Toni Erdmann, aici:

http://artapolitica.ro/2016/11/02/toni-erdmann-perspectiva-salbaticului/

Replica lui Andrei Gorzo și Veronica Lazăr, aici: https://revistavatra.org/2016/11/12/andrei-gorzo-si-veronica-lazar-toni-erdmann-luind-clasa-de-mijloc-in-serios/

0 comentariu

Artă, politică, ouă încondeiate și forța de seducție a clovnului vestic. Din nou despre Toni Erdmann (I) – Arta politica joi, 24 noiembrie 2016 - 23:38

[…] (Continuarea materialului, aici: http://artapolitica.ro/2016/11/15/arta-politica-oua-incondeiate-si-forta-de-seductie-a-clovnului-vest…/) […]

Raspunde

Lasă un comentariu