de Ioana Florea

Am văzut spectacolul Privind prin piele la Centrul de Teatru Educaţional Replika, varianta în care joacă Mihaela Drăgan şi Alexandru Fifea. Spectacolul este în dublă distribuție, cu o variantă în care joacă Alina Șerban şi Alexandru Fifea. Echipa este formată din Alexandru Berceanu – regia, Maria Crețu – scenografie, Golem Studio – visuals, Andreea Duță – coregrafie, Leonard Stoica – muzică, Vlad Ioachimescu – sound design, Fatih Genckal – artist asociat, Ayşıl Akşehirli și Alexandru Berceanu – text. Realizarea piesei a fost parte dintr-un proiect mai amplu, numit Istanbul – Bucharest by Play, iniţiat de Asociaţia dramAcum (RO) şi colectivul de artă comunitară Köşe (TK); în proiect, artiste şi artişti, activiste şi activişti din Turcia şi România au lucrat împreună, au călătorit împreună, au făcut interviuri cu diverse grupuri şi familii de romi musulmani, au avut întâlniri foarte personale, au povestit istorii de familie, au construit împreună două piese – Ten Rengi fiind produsă în paralel la teatrul Ikincikat din Istanbul, în regia Andreei Vălean, cu actori şi muzicieni din Istanbul.

Privind prin piele spune povestea unei familii, a patru generaţii, îndreptându-se spre dezvăluirea unui secret din trecut şi din prezent. Leyla, fiica, se confruntă cu secretele şi ierarhiile familiei, cu violenţa societăţii rasiste, cu presiunea construirii propriei identităţi adulte; Hussein, tatăl, a fost forţat să plece de acasă de mic, să îşi ascundă identitatea romă, să facă cele mai grele munci încă din copilărie, pentru a ieși din sărăcie; bunicii, în România şi Turcia, locuiesc în cartiere segregate, pentru că sunt săraci, musulmani şi de etnie romă; străbunicii au fost obligați să migreze din România în Turcia şi să se despartă pentru totdeauna, pentru că sunt săraci, musulmani şi de etnie romă.

Povestea celor patru generaţii este o poveste comună în istoria personală a celor mai multor familii de pe lumea asta: migraţie şi vapoare care nu ajung la destinaţie, despărţiri forţate, exploatare şi represiune, supravieţuirea ca formă de rezistenţă, lupta de zi cu zi pentru emancipare. Dar, în acelaşi timp, este o poveste strâns legată de un context local foarte specific: istoriile familiilor rome, ale familiilor care au migrat recent, ale familiilor sărace, care au fost şi sunt marginalizate. Poveşti şi traume care au afectat şi afectează în mod inegal anumite grupuri sociale, pe care puţine persoane şi grupuri au resursele să le facă vizibile în spaţiul public. Sunt poveşti şi traume şi lupte pentru emancipare excluse din discursul dominant asupra trecutului şi prezentului – sau, atunci când sunt incluse, sunt exotizate, criminalizate, igienizate, caricaturizate.

Piesa Privind prin piele vorbeşte despre ele, despre oamenii care le-au trăit şi le trăiesc, și despre oamenii care se luptă să spună aceste poveşti.

După o despărţire extrem de dură de propria familie şi după ani de muncă extrem de grea, ajuns într-o poziţie politică importantă şi cu o avere considerabilă, Hussein îşi găseşte resursele să-şi spună povestea şi să-şi facă publică identitatea romă, până atunci ţinută sub tăcere. O face într-un moment în care se simte pregătit să se dedice mişcării de emancipare a romilor din Turcia, în care îşi găseşte puterea să-şi recunoască greşelile şi chiar să demisioneze din funcţie. De asemenea, decide să-şi facă publică identitatea romă considerând că fiica sa este protejată (fiind aproape de absolvirea unui liceu privat de elită şi având acces la averea familiei) şi puternică (fiind deja majoră). Hussein este concentrat pe propria lui poveste, pe propria lui revendicare a identităţii, pe poziţia lui socială şi de părinte, şi îi este greu să înţeleagă lumea Leylei (ca fata adolescentă), lupta ei şi faptul că nu-şi doreşte protecţia oferită de diploma de liceu privat şi de bani.

Leyla îşi construieşte propria poveste şi identitate: cu mult curaj, pleacă singură înspre locuri necunoscute, în căutarea rudelor şi a trecutului. E interesată de probleme sociale globale, susţine lupta de emancipare a kurzilor din Turcia şi apoi mişcarea anarhistă şi anti-război din Anglia. Dar îi este greu să înţeleagă povestea şi alegerile tatălui ei. Conflictul dintre ei, deşi este un proces dureros, îi ghidează pe amândoi să-şi înţeleagă trecutul şi viitorul: Leyla să-şi descopere şi revendice trecutul şi identitatea romă; Hussein să-şi găsească locul în mişcarea emancipatoare a romilor – o mişcare tânără intersecţională, care ţine cont de inegalităţile de gen, clasă, vârstă, naţionalitate etc.; amândoi, din poziţii complementare, să se dedice muncii pentru solidaritate socială.

Conflictul dintre ei ghidează şi publicul către înţelegerea trecutului şi viitorului, către dezvăluirea totală a secretului: momentul de sfârşit al poveştii este şi momentul de început, într-un port de îmbarcare a migranţilor, care este foarte similar cu porturile de îmbarcare a migranţilor şi refugiaţilor de acum.

Toți și toate ne-am putea regăsi în această poveste dacă am căuta adânc în istoriile familiilor noastre. Dar poate că ne e frică să căutăm, ne e frică să (ne) întrebăm, pentru că vrem să fim „ca toţi ceilalţi” şi „de aici” – aceste construcţii artificiale în spatele cărora ne ascundem identitatea. Pentru că, atunci când nu eşti „ca toţi ceilalţi” şi atunci când nu eşti „de aici”, acceptarea şi trăirea şi revendicarea identităţii tale devin o adevărată luptă pentru emancipare. O luptă cu societatea dominantă rasistă, clasistă, xenofobă, sexistă, homofobă, naţionalistă, eurocentrică – în care conceptele „ca toţi ceilalţi” şi „de aici” sunt construire ca instrumente de segregare, violenţă, alocare inegală a resurselor şi exploatare.

Această societate este cadrul în toate scenele din Privind prin piele şi apasă asupra personajelor: este în telefonul Leylei, este în jocul de fotbal al copiilor, este la şcoală, este în mai multe şcoli, este în scrisoarea adresată bunicului, este la biroul lui Hussein, unde nu-şi poate primi mama în siguranţă, este în clubul unde dansează Leyla, este la spital şi la maternitate, este în cartierul bunicilor, segregându-i de restul oraşului, este pe străzi şi la primărie în oraşul în care locuieşte unchiul lui Hussein, este în porturi şi-şi păzeşte navele. Este chiar şi în noi, publicul, atunci când credem ca educaţia rezolvă toate problemele sociale şi când repetăm sloganuri de „soluţii magice”, fără să ne gândim la realităţile sociale complexe din spatele lor: către final, personajul Mihaelei Drăgan pune oglinda în faţa publicului şi ne face să reevaluăm aceste „soluţii magice”, să ne gândim ce este dincolo de sloganuri.

Dincolo de sloganuri, ne aşteaptă acea lupta permanentă cu societatea dominantă rasistă, clasistă, xenofobă, sexistă, homofobă, naţionalistă, eurocentrică. Luptă pe care o poartă aproape toate personajele piesei, uneori separat, în moduri diferite, alteori împreună. Luptă care – atunci când societatea dominantă îţi spune că nu eşti „ca toţi ceilalţi” şi nu eşti „de aici” – se leagă de acceptarea, trăirea, construirea şi revendicarea propriei identităţi. Luptă care are loc în corp, în afara corpului, care este despre corp, care se întâmplă la graniţa dintre corp şi exterior – prin piele.

Fiecare scenă a piesei este un câmp de bătălie din această luptă. Fiecare haină îmbrăcată/ dezbrăcată de actor şi actriţe marchează o altă etapă din acestă luptă, o altă situaţie în care societatea încolţeşte corpurile personajelor, iar personajele îşi caută resursele, puterea şi strategia de luptă. Împreună, marchează aproape un secol de luptă, acoperă distanţa de la Istanbul la Manchester, poveştile celor patru generaţii care îşi revendică trecutul şi prezentul.

Astfel, Privind prin piele vorbeşte despre poveştile, călătoriile, traumele, luptele universale pentru emancipare. Dar vorbeşte în primul rând despre o situaţie istorică foarte concretă: ultimii 100 de ani de rasism structural exercitat prin toate instituţiile sociale (de la spitale şi şcoli, la familii şi discoteci), în combinaţie cu sexism şi discriminare-exploatare economică, asupra persoanelor de etnie romă, pe teritoriul Turciei şi României. Rasism structural exercitat asupra persoanelor de etnie romă – acum 100 de ani şi în continuare, în piesă şi în realitate – prin segregare în spitale, evacuări, demolări, segregare urbană, separarea familiilor, tratament violent în şcoli şi nu numai, blocarea posibilităţilor economice, blocarea posibilităţior de avansare politică şi auto-reprezentare. Istoric, persoanele de etnie romă au fost vizate în mod special de rasism pe aceste teritorii. Poveştile, călătoriile, luptele pentru emancipare ale persoanelor de etnie romă şi ale familiilor mixte continuă rezistenţa în faţa represiunii şi invizibilizării – în piesă şi în realitate. Transmiterea acestor poveşti – în teatru şi în afara scenei – are o semnificaţie puternică, în contextul în care societatea rasistă nu vrea ca ele să fie auzite şi face tot posibilul pentru a le bloca. Cei şi cele care le spun, se luptă să le spună. Iar cei şi cele care le aud, trebuie să se alăture în luptă.

Cei şi cele care spun povestea Privind prin piele, cele mai multe persoane din echipa proiectului, sunt persoane implicate de mulţi ani în această luptă; sunt artiste, artişti, activiste, activişti care continuă de mulţi ani să facă vizibile şi să transmită istoriile marginalizate, prin teatru¹, dezbateri online şi offline, întâlniri în şcoli şi facultăţi, muzică, interviuri, articole. Deci cu atât mai tare²!

Rămâne să ne gândim, înainte şi după spectacol (şi mereu): Ce manifestări şi instrumente instituţionale au căpătat rasismul, sexismul, clasismul, în societatea turcă şi română, pe parcursul ultimilor 100 de ani, în context global? Ce resurse şi strategii reuşesc să mobilizeze persoanele diverse de pe scenă şi din public, în lupta cu societatea rasistă? Cum facem vizibile istoriile de migraţie, istoriile „secrete”, istoriile care „nu-s de aici” din familiile noastre? Şi cum le redăm puterea emancipatoare? Cum transformăm cunoştinţele şi discuţiile teoretice despre sclavie, emancipare, exploatare, egalitate, drepturi etc. în instrumente practice ale identităţii noastre, într-o poziţie asumată în lupta cu injustiţia socială, în acţiuni solidare?

Cum trecem dincolo de sloganuri?