Acasă Cronica Toni Erdmann – perspectiva sălbaticului

Toni Erdmann – perspectiva sălbaticului

de Gazeta de Artă Politică

de David Schwartz

Toni Erdmann este un film despre problemele clasei de mijloc și clasei bogate occidentale, și despre felul în care se configurează aceste probleme în contextul capitalismului internațional. Subiectul este relativ simplu: Winifried Conradi, german între două vârste, profesor de școală generală, cu valori umaniste, amator și practicant de umor bizar, călătorește în București pentru a-și vizita fiica, Ines Conradi, consultant de management la o companie multinațională. Pentru a răspunde lipsei de comunicare și dezinteresului fiicei, Winifried își construiește un alter-ego excentric, Toni Erdmann, cu perucă ridicolă și proteză detașabilă, care joacă farsă după farsă și pune în pericol poziția lui Ines în lumea high-class corporate bucureșteană. Filmul vorbește despre lipsa de comunicare și degradarea relației tată-fiică, despre diferența de valori între generații, evidențiată prin conflictul între umanismul și bucuria jovială a tatălui și carierismul și conformismul fiicei, în ultimă instanță despre dezumanizarea și pierderea sensului („sensul vieții” este o preocupare recurentă a personajelor principale) pe care le aduce îmbrățișarea valorilor capitaliste. Demers salutar până aici.

pozeDoar că decorul ales pentru a spune această poveste este România (Bucureștiul și zona rurală din apropierea Buzăului). Astfel, descoperim, împreună cu Conradi, viața coloniștilor occidentali în „estul sălbatic”, surprinsă în detalii, pe cât de amuzante și inedite pentru ochiul occidental, pe atât de dureros de recognoscibile pentru noi. Firma de consultanță este folosită ca paravan de către un investitor occidental pentru concedierea masivă a muncitorilor de la compania petrolieră locală pe care o cumpără. Expații se delectează cu homar, șampanie, baruri de striptease și, după cum ni se sugerează, lucrătoare sexuale locale la alegere. Tânăra consultantă Ines nu are nici cea mai mică remușcare pentru faptul că înlesnește concedierea câtorva mii de persoane. Managerii expați vorbesc despre tinerii manageri locali ca despre oameni foarte „bine-pregătiți, cu masteruri în occident, o clasă internațională” – definiția aproape ad-litteram a elitelor compradore din țările periferice, complicii de serviciu ai capitalului internațional. Asistenta româncă a lui Ines face tot posibilul să își mulțumească șefa, acceptând situațiile cele mai umilitoare (de la schimbarea, la un meeting important, a propriei cămăși curate cu cămașa pătată de sânge a șefei, la conformarea cerinței de a se dezbrăca pentru un „naked party” organizat ad-hoc de Ines, molipsită de la tatăl său de bucuria non-conformismului). Din clădirea super-modernă, cu obligatoriile geamuri de sticlă, consultanta financiară Conradi privește spre curtea de alături în care se vede o familie foarte săracă, care trăiește în condiții insalubre.

Conradi și fiica sa vizitează inopinat o familie de localnici, presupusă din clasa de mijloc, care sărbătorește Paștele în avans. Cei doi apar neanunțați, după ce primiseră o invitație de politețe la o recepție. Mai mult, Conradi pretinde, în ciuda aspectului său pauper, că ar fi nici mai mult nici mai puțin decât „ambasadorul Germaniei”. Cu toate acestea, sunt primiți cu brațele deschise de stăpâna casei, ospitalieră și încântată de prezența occidentalilor. Într-o scenă complet neverosimilă, familia (despre care se înțelege că este urbană și relativ înstărită) se chinuie să le arate străinilor procesul de încondeiere a ouălor de Paște. În acest episod tipic exotizant, publicul (occidental) neavizat este lăsat să înțeleagă că acesta ar fi un obicei obișnuit în rândul clasei înstărite bucureștene. Mai departe, Winifried și Ines se apucă să cânte o piesă de Whitney Huston la un pian de jucărie, monopolizând practic petrecerea. Momentul este unul de regăsire emoțională pentru tată și fiică, pe care, din cauza configurației raportilor de putere, gazdele sunt obligate să îl integreze în sărbătoarea lor și să îl și aplaude.

În preajma sondelor de petrol de la Buzău, Conradi, rătăcit în sat pentru a-și face nevoile, este poftit în casă de un țăran, și el super-ospitalier, întruchipare perfectă a „bunului sălbatic” din imaginarul occidental. Casa este sărăcăcioasă și murdară, wc-ul este relativ scârbos, dar germanii descoperă, și aici, valoarea ospitalității și un localnic plin de simțul umorului și umanitate, pe care clasa înstărită occidentală le-a pierdut. Conradi, paternalist, îi spune țăranului, care trăiește în sărăcia lui cinstită, „să nu-și piardă umorul”. Fiica sa îl taxează, corect, pentru cinism. Momentul este puternic – ne face să înțelegem că cinismul tinerei manager, gata să recomande fără să clipească concediera a sute de persoane, și pseudo-umanismul tatălui, care, în fața sărăciei nude, se bucură de regăsirea „valorilor umane”, sunt fațete complementare ale aceluiași proces de deposedare și inferiorizare.

Pe tot parcursul filmului, Winifried Conradi, profesorul modest din Germania, face cheltuieli exorbitante, de la homar în restaurante de lux, la închirierea unei limuzine cu șofer – situație emblematică atât pentru diferențele de clasă centru-periferie. Bazele internaționalismului proletar trebuie revizuite serios într-o lume în care profesorul de provincie din Germania își permite cheltuieli de lux inaccesibile chiar pentru clasa de mijloc înstărită est-europeană.

Tematic, atât distracțiile expaților din restaurantele de lux și barurile de striptease, cât și confruntarea cu sărăcia de la țară, aduc aminte de scene din Soy Cuba, filmul lui Mikhail Kalatozov despre Cuba pre-revoluționară. Doar că, și aici intervine problema principală, spre deosebire de Kalatozov, în Toni Erdmann toate aceste amănunte, care ar fi putut constitui premisele unei viziuni emancipatoare, sunt folosite strict ca decor, construit corect și detaliat, dar strict decor pentru transformările existențiale ale occidentalilor. Atunci când nu au funcție decorativă, reacțiile localnicilor devin și surse de umor, atât pentru Conradi, care se distrează pe seama unui muncitor, fără să își dea seama că îi pune în pericol locul de muncă, cât și pentru spectator, îmbiat să râdă de conformismul asistentei care se dezbracă de dragul șefei sau de accentul strident în engleză al unui corporatist român. Personajele locale rămân simple scheme care să justifice, amplifice, contrazică, potențeze trăirile și sentimentele eroilor. Localnicii din film nu suferă nici cea mai mică transformare, ei au strict funcție de declanșator pentru germani. Cei mai mulți dintre localnici nu par să înțeleagă mare lucru din contextul profund subaltern în care funcționează, sau par să fie împăcați, dacă nu și mulțumiți, cu poziția lor în cadrul acestui sistem de relații. În schimb, cele două personaje centrale au trasee, au sentimente complexe și contradictorii, suferă, se modifică pe parcursul filmului, au consistența și complexitatea unor oameni în carne și oase. Românii și România rămân obiecte de decor pictat pentru aventurile de regăsire a propriei umanități ale vest-europenilor.

Sigur, se poate obiecta că miza filmului nu sunt personajele locale, și că este nejustificată pretenția de a fi subiect central într-un film cu altă tematică. Însă aici intervine problema principală – de ce a fost aleasă România ca decor pentru dramele occidentale? Oare corporatismul trans-național nu dezumanizează în egală măsură peste tot? Expații germani care lucrează în centrul politico-economic al lumii, la Londra sau New York, nu sunt la fel de carieriști și obsedați de succes? Răspunsul vine din declarațiile regizoarei Maren Ade:

Apoi, o știam deja pe Ada Solomon de la HiFilm. Mă gândeam că sunt atât de mulți cineaști talentați aici, nu aveți nevoie să vin eu să fac filme la București. Dar ea mi-a zis că e mai bine ca cineva din afară să vorbească despre această perspectivă a expatriaților. Așa am ajuns să vin in vizită de câteva ori și mi-a plăcut foarte mult aici. Aproape toate scenele au fost scrise pentru un loc anume. Era necesar să fie România”1

Așadar, propunerea a venit pe baza relațiilor personale dintre regizoare și co-producătoarea din România. Mai departe însă, deși afirmă că a scris majoritatea scenelor pentru contextul local și că era „necesar să fie în România”, regizoarea vorbește pe tot parcursul interviului doar despre dinamicile relației tată-fiică, și despre combinația de dramă și comedie din viața acestora. De altfel, dezinteresul pentru București ca oraș se lasă simțit în lipsa de atenție pentru geografia locală. Bucureștiul din film este unul generic, fără nicio legătură cu geografia reală a locului. Astfel, locuința lui Ines este când în zona Batiștei, când în zona centrului civic, în funcție, probabil, de necesitățile cinematografice sau de producție. În schimb, ceea ce nu menționează regizoarea, dar este cu siguranță un factor de decizie, este dimensiunea economică: România este în momentul de față una dintre țările cele mai convenabile pentru producția de film occdentală. Există companii de producție profesioniste și actori excelenți, toate la prețuri mult sub cele practicate în Europa de Vest. Așadar, înclusiv alegerea României ca locație de filmare și piesă de decor pentru film se supune raporturilor de forțe centru-periferie și diviziunii neo-coloniale descrise detaliat în film.

Din păcate, alegând să pună în prim-plan relațiile inter-umane tată-fiică și folosind descrierea poziției periferice a României doar ca fundal pentru configurarea acestor relații, filmul ratează complet o critică politică directă. Viziunea din film, care doar reifică relațiile de dominare centru-periferie, ar fi putut fi salvată, într-o oarecare măsură, dacă personajul tinerei consultante ar fi avut vreo trezire de conștiință politică sau etică la capătul parcursului de re-umanizare generat de întâlnirea cu tatăl său. Însă nici măcar acest lucru nu se întâmplă. La sfărșitul filmului, Ines Conradi, îmbogățită la nivel uman, arată că nu a suferit de fapt nicio transformare etică: alege soluția individualistă a unei „noi provocări” a carierei – se mută pentru doi ani în Singapore.

1 „Regizoarea <Toni Erdmann>: Bucureștiul îmi amintește de Berlinul de Est”. Digi24.ro. 26.10.2016

http://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/film/interviu-regizoarea-toni-erdmann-bucurestiul-imi-aminteste-de-berlinul-de-est-596030

2 comentarii

Lasă un comentariu