Acasă Interviu ”Abordez tactilitatea și corporalitatea într-o societate care le marginalizează” – Interviu cu Mădălina Dan (2)

”Abordez tactilitatea și corporalitatea într-o societate care le marginalizează” – Interviu cu Mădălina Dan (2)

de Gazeta de Artă Politică

Mădălina Dan este o coregrafă preocupată de explorarea unor cadre și contexte corporale ignorate. Propune o practică experiențială cu accent pe potențialul nevalorizat al corpului, în care tot ce ține de personal și subiectiv este integrat subtil în construcția performance-urilor. În 2016 este artistă asociată a Centrului Național al Dansului. Pe 5 noiembrie, la CNDB, are lor premiera celui mai recent spectacol creat de Mădălina Dan împreună cu artista poloneză Agata Siniarska – Mothers of Steel.

(partea a doua)

Ești o artistă care nu scoate spectacol după spectacol. Cât de mult timp acorzi procesului de cercetare și documentare pentru o lucrare, cum lucrezi propriu-zis?

Există un proces artistic continuu, de multe ori invizibil, care constă în latenţe, în întrepătrunderi între viaţă, lucru, realităţi sociale şi culturale, idei, influenţe, imagini, lecturi, expoziţii. E un mod de-a funcţiona, nu iau niciodată pauză de la asta. Celălalt proces mai vizibil şi mai pragmatic durează câteva luni, în funcţie şi determinări logistice şi economice – cât primesc pentru un proiect și care e perioada de lucru, cât de lungă e rezidenţa artistică. Dar e o dinamică ciudată în toate încadrările astea – fie că sunt invitată într-o rezidență, fie că am o colaborare într-un proiect –, timpul creativ se încadrează în gestionarea eficientă a timpilor de lucru.

Procesele de lucru sunt destul de diferite, nu dansez în orice spectacol, mai schimb şi mediile artistice. Uneori pregătesc căutând şi cercetând pe internet, alteori citind şi scriind, alteori petrec mult timp în studio cu o practică fizică. În ultima vreme îmi place când revin la preocupări mai vechi pe care încă le găsesc atractive.

Există anumite teme, zone de cercetare care revin în spectacolele tale?

Cum spuneam mai sus, felul în care încadrez experiențele subiective, care e limita – dacă e o limită – între ceea ce trăiesc și ceea ce extrag din ce trăiesc. Mă preocupă contextualizarea, chestionarea critică, felul în care mă raportez la convenție – asta e recurent: contexte educaționale în Dedublarea, convenţia şi iluzia teatrală în Iluzionistele, contexte care țin de transformări subiective și de felul în care te raportezi la viitor – (anti)aging, apoi contexte care adresează anumite întrebări şi raportări sociale: care este rolul artistului în societate, ce pune el la dispoziție, care este „expertiza” lui, ce poate oferi – The Agency of Touch.

În The Agency of Touch mă interesează să activez noțiunea de „serviciu”, care sunt serviciile pe care artistul le pune la dispoziție, în cazul de față vorbesc de conștientizare corporala și de faptul că sunt foarte multe resurse în corpul nostru de care nu suntem conștienți.

În unele dintre spectacolele tale se poate vorbi de un accent pus pe partea de text și de material dramaturgic. Cum selectezi acest material, de ce ai simțit nevoia să te raportezi la el?

E diferit de la lucrare la lucrare. Dar, în principiu, cuvântul e un instrument de lucru recurent, așa ca spațiul, timpul, corporalitatea, convenţia performativă etc.

Înainte să ajungă un text, cum s-a întâmplat în Dedublarea, am lucrat cu limbajul improvizând împreună cu mişcarea. S-a concretizat într-un final ca un comentariu la adresa unor problematici legate de dans. Îmi place sa lucrez cu cuvintele şi construcţia de text pentru valenţele pe care nu le pot regăsi în dans. În special umorul, adresările concrete.

Textul este, de asemenea, o verigă importantă într-o zonă mai experimentală de încorporare în planul fizic. În Iluzionistele, de exemplu, care sonda zona imaginarului şi a percepţiei în legătură cu convenţia şi spaţiul scenic, există anumite principii de improvizaţie tratate egal cu mişcare şi cuvânt, în urma cărora se generează text în timp real.

E ceva ce faci de fiecare dată când te pregătești pentru un spectacol?

În ultima vreme am început să fac diagrame, să însoțesc tot procesul creativ cu o zonă mai didactică şi analitică: cum se cristalizează și cum se leagă între ele conceptele, noțiunile, influenţele cu care lucrez. Întotdeauna încerc să găsesc nişte parametri şi reguli de funcţionare, fie că e vorba de un proces, fie de produs artistic. În rest, sunt procese destul de diferite de la o lucrare la alta.

Diagrame si partituri din The Agency of Touch

Mă interesează în ultima vreme alte formate decât, să spunem, cel clasic, în care oamenii vin pentru aproximativ oră la un spectacol, se uită la un produs pe care tu îl livrezi în nişte coordonate şi convenţii date. Mă preocupă formatele duraționale, în care oamenii au puțin mai mult timp de petrecut într-o experiență mai extinsă. De aici decurg tot felul de întrebări: ce e performativitatea și cum îți pot crea o experiență corporală în afara frame-lui de o oră? Am făcut proiecte care au ținut de zona de performare „invizibilă” pe stradă sau de maraton performativ de opt ore în care „spectatorul” e mai degraba martor care însoțește un parcurs. În The Agency of Touch mă interesează zona de reacție imediată, pentru că participantul devine spectatorul propriilor senzații. În aceşti termeni, lucrarea nu se judecă numai în termeni estetici. Există o ramură destul de clară care se cheamă tactile, sensorial art și care are legătura cu politicile simțurilor și modurile lor de explorare.

Ce e politic în ce faci tu?

Corpul oricum este politic în sine. Politic înseamnă facilitarea unui cadru în care corpul se emancipează și devine mai conștient de propriile lui resurse, chestionând astfel relațiile de putere şi manipulare. Cunoaşterea corpului, la nivel fiziologic şi ştiinţific, e o formă de emancipare societală.

Cred că valenţa asta intervenţionistă în social poate fi un demers politic în ceea ce-mi propun, în zona de fizicalitate, de senzorialitate, de tactilitate, care e ignorată voit de societate. Şi democratizarea acestei zone, poate, într-o sferă mai accesibilă a artei contemporane care este, să fim serioși, accesată, în general, de oameni pregătiți, care au anumite cunoștințe culturale, ceea ce limitează sfera de adresabilitate. În The Agency of Touch, unul dintre scopuri este să propun un cadru accesat de categorii sociale care au mai puțin contact cu arta. Pentru mine e un tip de angajare în social și în politic. Abordez tactilitatea și corporalitatea într-o societate care le marginalizează.

Ce-nseamnă să-ți cunoști corpul?

Să știi cum funcționează somatic, cât de interconectate și interdependente sunt sistemele. Pentru că e un mecanism atât de complex, pentru că totul se petrece în interior, putem trăi şi în ignoranţă cu corpurile noastre. Mai mult, sunt destule norme culturale, religioase, educaţionale, care ne aşează într-o zonă de conformism, în care tindem să corespundem unor standarde comune, să ne integrăm în niște tipare nechestionate. Oamenii se exprimă corporal cenzurat, strunit, dresat. Sigur că zona de emancipare corporală ține de un anumit standard social şi economic. Şi e păcat că educaţia fizică nu face parte din politicile de stat recurente.

Știu că ești interesată și de perspectiva educațională, de sfera pedagogică pe care dansul o poate activa. Cum lucrezi în această direcție?

În ultima vreme, de când stau la Berlin, am „predat”mai puţin. Şi îmi lipseşte, dacă stau să mă gândesc mai bine. În România, mai nou, sunt invitată să lucrez cu artiştii mai tineri în programe de mentorat. De-a lungul vremii, partea pedagogică m-a ajutat foarte mult şi în structurarea unui discurs artistic. Fie că propun ateliere şi cadre de cercetare pentru profesionişti, fie că le propun pentru amatori de dans, învăţ mult din aceste cadre, observând, analizând, împărtăşind informaţie care necesită coerenţă şi claritate. Înainte să plec la Berlin, am dezvoltat un laborator de improvizație cu ajutorul unor parametri performativi.

La ce se referă exact acești parametri?

Performer’s Lab este un laborator de cercetare prin tehnica de improvizaţie coregrafică de grup şi compoziţie în timp real, bazate pe reguli de funcţionare prescrise (parametri performativi, prin partituri şi notaţii).

Metoda se axează pe descoperirea multiplelor resorturi şi abordări în acțiunea de a per-forma corpul, pe parcursul procesului de aducere a senzaţiei, calităţii de mişcare, intenţiei, gândului, gestului într-un plan performativ conştient şi de reprezentare.

Vorbește-mi puțin despre spectacolul pe care îl prezinți în cadrul Amprentei tale – Mothers of Steel, conceput și creat împreună cu artista poloneză Agata Siniarska și care are le bază un proces de cercetare intens.

Procesul artistic de la Mothers of Steel s-a concentrat asupra identității naționale și de gen, asupra afectelor (cu accent pe plâns, ca o acțiune feministă și politică) și a unor teme ca: memorie , istorie, autoritate, paradigme futuriste. Proiectul pune în discuţie mecanismele socio-culturale legate de performarea privată/publică a emoţiilor.

Mothers of Steel proiecteză imaginativ asupra viitorului, asupra artificialului îngemănat cu biologicul, asupra vindecării rănilor istorice, abordând dimensiuni post-umaniste şi tehnologice.

(http://cargocollective.com/mothersofsteel/)

Interviu de Mihaela Michailov

Lasă un comentariu