Acasă Interviu ”Abordez tactilitatea și corporalitatea într-o societate care le marginalizează” – Interviu cu Mădălina Dan (1)

”Abordez tactilitatea și corporalitatea într-o societate care le marginalizează” – Interviu cu Mădălina Dan (1)

de Gazeta de Artă Politică

Mădălina Dan este o coregrafă preocupată de explorarea unor cadre și contexte corporale ignorate. Propune o practică experiențială cu accent pe potențialul nevalorizat al corpului, în care tot ce ține de personal și subiectiv este integrat subtil în construcția performance-urilor. În 2016 este artistă asociată a Centrului Național al Dansului. Pe 5 noiembrie, la CNDB, are lor premiera celui mai recent spectacol creat de Mădălina Dan împreună cu artista poloneză Agata Siniarska – Mothers of Steel.

În 2016 ești artistă asociată a Centrului Național al Dansului București. Cum ai gândit proiectul tău curatorial și ce ți s-a părut relevant să incluzi în el?

Programul curatorial cuprinde o parte educaţională bazată pe ateliere, pe prezentări de artist şi pe metodologie, pe lecture-uri, toate gândite într-un format care vrea să evite unidirecţionalitatea şi ierarhizarea. Acest program este o propunere formativă deopotrivă pentru artiştii şi teoreticienii invitaţi. Invitaţii mei sunt artiști și mentori pe care i-am intâlnit în cadrul masteratului SoDA – Solo Dance Authorship – pe care l-am urmat la Berlin între 2014-2016. Am gândit acest cadru ca un schimb de practici și informație, o intâlnire între artiști si teroreticieni din Berlin și scena artistică din România. Pe parcursul mai multor luni, am propus o serie de cinci laboratoare. Două sunt ateliere de dans, de tehnici şi principii de mișcare „Skinner Release”, „instant composition”, „Bartenieff”, „Laban Movement Analysis”, introduse de doi dintre cei mai importanţi pedagogi de dans contemporan ai momentului – Bettina Neuhaus şi Jan Burkhardt. Celelalte trei se concentrează pe abordări metodologice, teoretice şi discursive, adresate practicienilor şi noii generaţii de coregrafi şi artişti ai scenei de dans româneşti. Invitate sunt: Siegmar Zacharias, Constanze Schellow, Martina Ruhsam. Cele trei vor susţine lecture-uri în care vor aborda discursiv problematici adresate în ateliere, dar vor propune şi o contextualizare mai generală în zona teoriei artei.

Programul curatorial mai cuprinde o parte educaţională care constă într-o mini-stagiune cu spectacolele produse în Programul SoDA. Artiştii invitaţi (Andrew Kerton, Joshua Rutter, Ivo Serra, Allison Peacock şi eu) vor avea o serie de întâlniri/prezentări cu comunitatea de dans locală care urmăresc reperarea diferitelor abordări şi tipuri de interogaţie asupra corpului şi performativităţii. În egală măsură, cadrul acesta este un schimb de experienţe şi contexte cultural-artistice şi socio-politice, de similitudini, diferenţe, contaminări între procese artistice. A treia parte va consta în prezentarea la CNDB, în cadrul programului Amprenta, a ultimelor mele lucrări (Mothers of Steel, în colaborare cu Agata Siniarska, şi All that Mattered, în colaborare cu Sergiu Matis), dar şi a unor spectacole şi colaborări mai vechi, alături de Mihaela Dancs – (anti)aging şi de Ciprian Mureşan – Dominic Stanca.

De ce ai optat să urmezi masteratul de la Berlin?

Știam de programul de masterat de la prieteni, aflasem că SoDA e un program tânăr cu o reputație foarte bună, eram într-un moment în care voiam să schimb peisajul autohton. Am aplicat şi pentru că îmi doream să fiu într-un cadru intensiv în care să acumulez mai multă informație. Selecția constă în mai multe etape: întâi e o preselecție pe bază de dosare, apoi e o audiție, după care urmează un interviu. Nu știam că e o concurență atât de mare şi că e greu de intrat.

Ce-nseamnă concurență mare?

În anul meu au fost 120 de aplicanţi, din care s-au ales 25 candidați care să se prezinte la audiție, în final fiind aleşi 8. Audiția a constat într-un moment live și apoi o scurtă încadrare discursivă – cum îți încadrezi momentul, ce spui despre ce crezi tu că faci. După care trebuie să scrii un eseu despre una dintre lucrările pe care le vezi la audiție. Urmează apoi un interviu în care citești ce ai scris și în care ți se pun întrebări despre practica de lucru şi despre așteptările pe care le ai de la programul lor. SoDA e un cadru pentru artiști care au deja o practică, care au deja spectacole sau lucrări la activ. E un program structurat pe 3 paliere: un palier teoretic, în care înveți să-ți construiești un discurs argumentativ despre practica ta, să o situezi, să o încadrezi, apoi ce generezi la nivel de corporalitate şi performativitate, iar dacă ce faci nu e bazat pe dans şi mişcare, cum se traduce acest plan în celelalte discipline în care creezi. Al treilea palier ține de documentarea şi arhivarea procesului de lucru. Exerciţiul propus la master este să mergi cu toate aceste paliere în paralel; iar pendularea asta e destul de solicitantă într-un mediu care de multe ori e greu de tradus şi chiar tinde să-şi piardă specificitatea din prea multe pendulări. Totuşi, am simțit în cei doi ani de master că înveți să fii mult mai pragmatic și mult mai riguros cu tot ceea ce faci. SoDA este un format educațional care nu e doar pentru dansatori sau creatori care au o pregătire de coregrafi. E multidisciplinar și deschis către artişti cu diferite background-uri, ceea ce e foarte interesant. În anul meu, cei cu background de dans au fost în minoritate; restul veneau din arte vizuale, jurnalism şi activism politic. E inspirant să vezi cum privește și cum analizează cineva din zona de multi-media un spectacol de dans, cum folosește teorii și concepte din alte medii artistice în sfera performativă. De altfel, în discursul artistic actual, zonele de dans contemporan, performance şi arte vizuale sunt foarte prietene. Tocmai de-asta mi s-a părut interesant să invit la București, în programul curatorial, artiști eterogeni, cu pregătiri si abordări diferite, care au ca focus cercetarea asupra corporalităţii şi a diverselor ei extensii.

Ați avut întâlniri cu artiști vizuali, performeri, filosofi în cadrul masteratului?

În primul an am avut „intensives– cu practicieni, pedagogi, artiști, care fie ţin ateliere cu metodele lor de lucru sau ale altor pedagogi, dar şi întâlniri cu scenografi, arhitecţi, curatori, filosofi, cursuri de teorie în seminarii şi lecture-uri. Tot programul se structurează pe module: Diagnostic- care înseamnă reperarea practicii si ariei de interes, Compoziţie, Teorie, etc.

Cei trei profesori de bază, Rhys Martin, Sophia New, Boyan Manchev, conduc la rândul lor ateliere si alte seminarii. Boyan Manchev, coordonează toată partea de teorie şi lecture-uri, partea discursivă şi critică, de-a lungul programului studenţii susţinând şi examene scrise sub formă unor eseuri şi o teză la final. Limba de studiu este engleza, chiar daca programul e în cadrul UDK, Universitatea de Arte din Berlin.

Anul II are un prim semestru de cercetare, cu o prezentare publică. În semestrul II, după o perioadă de producţie cu buget şi logistică prevăzute de şcoală, trebuie să prezinţi un produs artistic. Caietul de lucru şi teza scrisă sunt celelalte cerinţe.

Și tu ce spectacol ai făcut?

Eu am făcut The Agency of Touch, o instalaţie participativă care se încadrează în jurul unui performance tactil unu la unu, în care spectatorul e participant cu şi pe propriul corp la o coregrafie senzorială. Această experiență produce desene, hărţi din partea participanților, în aşa fel încât memoria experienţei tactile să se aşeze într-un plan mai conştient.

Practica urmează în special coordonate fizice şi anatomice; rezidă în lucrul cu sistemul somato-senzorial, cu straturi de piele (epiderma, derma, hipoderma), cu receptorii tactili care percep textura, presiunea, mişcarea şi vibraţia. Prin proceduri de atingerele a pielii: apăsare, întindere, mângâiere, frământare, periere, prin procedee proprii şi coordonate coregrafice spaţio-temporale, creez compoziţii tactile spontane pe corpul fiecărui participant.

 Într-un context alienant și privat de senzorialitate, cauzat de o eră a tehnologiei virtuale, de către inegalități sociale și alți factori, această practica privilegiază atingerea și experiențele fizice, înaintea experienței vizuale care domină societatea tehnologizată contemporană.

The Agency of Touch se doreşte a fi o practica corporală facilitată de atingere, un proces de explorare şi integrare a potenţialului perceptiv şi senzorial al corpului şi în afara cadrului artistic, în viaţa de zi cu zi. De aici şi sintagma de agenţie, ca model luat din sfera socialului, în acest context facilitând servicii fizice.

Blogul proiectului: http://cargocollective.com/theAgencyofTouch

E ceva ce s-a schimbat în practica ta de lucru după experiența de la SoDA? Te-au preocupat mai mult anumite lucruri?

The Agency of Touch este o lucrare făcută într-un context academic şi de cercetare, în urma căruia, pe lângă lucrarea în sine am dezvoltat o metodologie şi o parte discursivă. Cred că zonele astea de încadrare teoretică, de explicare a unui demers, de arhivare şi documentare, de reperare a exemplelor artistice similare cu practica mea artistică au devenit mult mai prezente în ultima perioadă în demersul creativ. Cred că am dobândit un anume pragmatism al artistului multi-valent contemporan. Există totuşi şi un risc la slalomul astă printre medii. E cu dus-întors. Am întâlnit des artişti care argumentează foarte bine teoretic ceea ce fac, dar artistic lucrurile sunt destul de neatractive şi banale. Discursul poate fi uneori o capcană. Pentru ca e o practică şi un exerciţiu în sine, care de multe ori nu se „pupă” cu practica artistică. Am avut de multe ori impresia asta scriind eseuri, statement-uri, teze; scriind, analizând, legând idei şi concepte din ceea ce citeşti, descoperi alte paliere de exprimare, uneori chiar cu valenţe performative.

Mă preocupă intens subiectul relaţiei dintre teorie şi practică, şi dat fiind faptul că sunt în continuare interesată de corporalitate, m-am apropiat destul de mult de ideea de a practica teorie prin corp, printr-o zonă experienţială. Adică spaţiul din care se generează idei și reflecţie nu e alienat de experienţa fizică, nu se creează doar imobilizat în faţa calculatorului. La fel, cred că înţeleg altfel concepte filosofice dintr-o perspectivă experienţială decât din aceea raţională şi abstractă.

Ca exemplu de practici similare, recomand SenseLab,  laboratory for thought in motion

laborator pentru gândire în mişcare, cadru iniţiat de Erin Manning şi Brian Massumi (filosofi canadieni din Montreal). SenseLab este o reţea internaţională şi multidisciplinară de artişti, profesori, filozofi, scriitori, oameni de ştiinţă, un mediu de cercetare şi experimentare în regândirea teorie/ practică, şi în afara paradigmei antagonice.

În (anti)aging, spectacol pe care l-ai făcut împreună cu Mihaela Dancs și care vorbește despre procesul de îmbătrânire și de raportare la timp, ai introdus la un moment dat câteva referințe la boala prin care ai trecut. Era o modalitate de a vorbi despre o temă despre care se vorbește mai puțin, era o formă de a accentua preocuparea pentru ștergerea limitei dintre ce trăiești și ce performezi?

Photocredit Alessio Cavalucci

(anti)aging propune o convenție în care înregistrăm prezentul cu o perspectiva spre viitor. Cadrul este un spectacol pe care l-am făcut în 2011, şi pe care vrem să-l refacem în 2041. În spectacol ne înregistrăm cu o cameră video şi ne adresăm noua însene în viitor. Sunt foarte multe detalii de ordin biografic şi personal, legate de natura colaborării şi a procesului de lucru la spectacol, de documentare a locurilor şi oamenilor pe care i-am întâlnit prezentând spectacolul ăsta.

În acest cadru, cursul şi evenimentele vieţilor noastre se transformă în material de lucru şi dramaturgie.

Boala, gândul că toată convenţia de-a ne întâlni cu noi în 30 de ani este foarte fragilă, au fost atunci zone de speculat artistic.

Zdruncinătura bolii a generat atunci şi un maraton de dans de 8 ore, numit Hematopoesis.

Eu reacţionez oricum artistic la contexte, fie că le generez fie că sunt create din exterior. Când citesc acum textul de prezentare pentru maraton, pare scris sunt influenţa unei „conditii. Dar cum am spus, lucrez cu zona asta de expunere în personal, de adresare directă, în care graniţele cu planul artistic sunt uneori difuze. Şi cred că despre corpuri şi disfuncții, despre efectele mediului şi repercursiuni trebuie discutat deschis. Sigur, nici să nu cazi în zona în care totul devine manipulare afectivă, şi media e cea mai bună la treaba asta. Dar iluzia asta de tinereţe veşnică şi corpuri perfecte trebuie contra-balansată cumva. La mine, totuşi, a fost cu noroc, pentru că mi-am dat seama ce resurse se ascund în profesie, că mi-a fost mai uşor să trec peste cu ajutorul corpului, al preocupărilor profesionale şi artistice, al prietenilor, al familiei. Dar am întâlnit mulţi oameni care sunt total rupţi de valenţele astea. De adăugat poate că The Agency of Touch s-a creat chiar pe fundamentul ăsta al celebrării vieţii prin corp şi vitalitate.

de Mihaela Michailov

Lasă un comentariu