Acasă Teorie Guillermo Gómez-Peňa: Repolitizarea, reumanizarea și decolonizarea corpurilor

Guillermo Gómez-Peňa: Repolitizarea, reumanizarea și decolonizarea corpurilor

de Gazeta de Artă Politică

de Mihaela Michailov

Guillermo Gómez-Peňa1, unul dintre cei mai provocatori artiști ai anilor ˈ90, analizează constant în performance-urile sale problematici de-coloniale, radical critice la adresa „teritoriilor ocupate” ale corpurilor prin impunerea unor politici de apropriere dezumanizantă și distrugere identitară, la adresa unor sisteme de reproducere artistică și unor festivaluri mainstream care fetișizează arta vandabilă, și la adresa unei arte politice prin care pozițiile de autoritate sunt relegitimate.

Interesat de dimensiunea emancipatorie a performării corpului și de construcția unei pedagogii stimulative pentru corpuri excluse, artistul își chestionează permanent spațiul de cercetare și autoexprimare. Corpul devine viu atâta timp cât își pune întrebări despre rolul lui social și politic: „Rolul artistului este să pună întrebări incomode, complexe, iritante și să-i facă pe spectatori conștienți de acest proces interogativ, și în asta stă pentru mine dimensiunea pedagogică – când performance-ul devine cercetare și când procesul de cercetare devine performance și oamenii văd că te lupți cu niște înțeleseuri2.

fotoLa Pocha Nostra, Piedad Postcolonial, 2005

Într-o epocă a inflației de corpuri retușate, xeroxate continuu și dezintegrant modelate, se schimbă sau ar trebui să se schimbe strategia de performare a corpului. Tot ceea ce era manifest șocant în anii ˈ70 își pierde după ˈ90 – prin invazia simulacrului de corp, prin multiplicarea aparițiilor cu același profil – funcția politică. După cum afirmă Gómez-Peňa, corpul performerului contemporan trebuie să propună un alt tip de corpo-radicalitate, care să protesteze, prin narațiuni identitare specifice unor istorii locale, față de diferite modele impuse. E nevoie de un nou discurs al corpului performativ care, pe de o parte, să submineze clișee corporale brutal axate pe materialitatea seductivă a corpului, iar pe de altă parte, să-i opună o altă retorică vizuală.

Operațiile estetice în direct, durerea corporală expusă de multe ori ca instrument de a face rating, liposucțiile și liftingurile adulate pe prima pagină a tabloidelor, glorificarea corpurilor care trebuie să se supună performanței formelor normate și dezirabilității perfecțiunii induse îl fac pe Gómez-Peňa să regândească felul în care își articulează corpul pe scenă. Ce tip de corp îl face pe artist să se delimiteze de ofensiva corpurilor care invadează ecranele, excluzând din teritoriul de reprezentare categorii întregi de corpuri care „nu fac față” exceselor invazive? Care sunt acțiunile prin care corpurile pot deveni politice, generând în spațiul public un discurs senzorial emancipator?

Mutilate, traumatizate, filmate din unghiuri care le exhibă permeabilitatea la violență extremă, sau, dimpotrivă, conformate unei priviri autoritare care le cere să fie subjugate de coduri ale frumuseții impuse, dincolo de care nu-și pot afirma legitimitatea, corpurile ajung mecanisme fără o identitate personală, sub dominația presiunii remodelării invazive.

Aceste corpuri au fost golite de tensiune dramatică și emoție, au fost private de umanitate: „Ne-am pierdut capacitatea de a empatiza cu ele și nu mai simțim furie față de tot ce le determină să apară așa. Nu mai avem de-a face cu acel corp estetizat și ficționalizat, cu nuditatea teatralizată din filmele lui Pasolini, Fellini, Jodorovsky, nici cu corpul politic din performance art. Este, mai degrabă, melanjul ciudat dintre patologie și erotism, dintre violență și rafinament, dintre medical și criminal”3.

Provocarea pe care Gómez-Peňa o lansează vizează tocmai necesitatea de a rearticula corporalitatea din perspectiva protestului împotriva invaziei mediatice. De la ecranele televizoarelor din ce în ce mai expandate la autoritatea youtube-ului, corpul este cel mai prezent obiect de consum. De vreme ce artiștii din zona performance-ului nu vor să concureze cu aceste forme opresive de reprezentare corporală, este necesară o remodelare a corpului în spațiul public. Spațiu care ajunge să poarte toate mărcile intimității. Cuvinte ca radical și extrem pot deveni carcase goale dacă nu sunt puse într-un context care să le remodeleze sensurile și implicațiile.

„Îmi amintesc cu nostalgie de zilele când, pentru mine și pentru colegii mei din Chicano, să apărem goi în timpul unui performance de la Centrul Cultural însemna să provoci o controversă de o lună”, afirmă Gómez- Peňa.

Guillermo Gómez- Peňa în expoziție personală, foto: www.revbilly.com

Întrebările pe care Gómez- Peňa și artiștii cu care a înființat, în 1993, La Pocha Nostra și le pun, sunt esențiale pentru regândirea unui corp performativ care subminează reguli și convenții. Se accentuază o nouă intenționalitate a corpului public care nu are cum să nu țină cont de confruntarea din ce în ce mai tensionată cu noile media. Gómez- Peňa a conceput noile tehnologii media ca pe un spațiu intens spectacularizat pe care corporalitatea performance-ului trebuie să-l atace din interior.

Întrebările au funcția unui manifest artistic. Care este locul nostru, rolul nostru ca artiși ai performance-ului la început de secol?

1. Care sunt viitoarele formate pentru performance art?

2. Care mai este sensul noțiunilor de radical, transgresiv, rebel, în opoziție, după evenimentele din 11 septembrie 2001?

3. Unde sunt plasate noile granițe pe care trebuie să le depășim?

4. Care mai sunt motivele pentru care ne așezăm la masă să dezbatem, într-o vreme în care toate proiectele politice progresive par să dea faliment?

5. Care este punctul de legătură între identități diferite, estetici și preocupări comunitare?

6. Unde ar trebui să ne focusăm energiile: în plan local sau internațional? În proiecte artistice sau pedagogice?

7. Mai este posibil să creăm proiecte politice legitime când ne confruntăm cu atitudini de globalizare defectuoase, cu o cenzură guvernamentală, cu o cultură a panicii, reality show-ululi și cu pasivitatea generală a cetățenilor? Mai putem produce schimbare în societatea în care trăim în care toate schimbările devin automat marketizate, mărfuri instantanee? Dacă suntem interesați să performăm în fața unor spectatori care nu ne cunosc scopurile, cum putem fi siguri că ei nu ne înțeleg acțiunile radicale ca simple spectacole?

8. Dacă noii spectatori sunt interesați, mai degrabă, de stimularea unei experiențe decât de conținut, cum putem face din conținut o experiență?

9. Ca performance artists, cum ne putem re-politiza, re-umaniza și decoloniza corpurile bombardate de media și transformate de chirurgia cosmetică a culturii pop?

10. Cum putem continua să ne implicăm în subiecte extrem de sensibile fără să devenim teziști sau fără să ne speriem spectatorii?

11. Îi putem face pe spectatori să creeze împreună cu noi?

Noua ideologie media stipulează forma de contract-contact cu prezența spectatorilor: exiști doar dacă ești văzut. Felul în care se organizează arhitectura corpului reflectă un raport de forță între seductiv, politic și radical. Spațiul mediatic pune accentul pe formele seducției excesive și ale transformării individului în piele fără conștiință, piele carismatic vandabilă.

Plasma a devenit, indiferent sub ce formă, locul în care corpurile devin pură atracție și concentrat de entertainment. Cu cât un corp este mai hidratat, uniformizat, redus la intervențiile care se fac pe el, cu atât devine obiectul fantasmărilor cotidiene fără rapel socio-politic. Corpul s-a mecanizat, s-a golit de radicalitate. A pierdut capacitatea de a exprima revolte politice, de a conține sensuri care se opun normelor general acceptate. Tocmai de aceea Gómez- Peňa vorbește despre necesitatea repunerii în discuție a rolului corpului contemporan. Într-o lume în care șocul s-a banalizat, violența s-a normalizat, panica s-a generalizat și sfera publică abundă în politici non-emancipatoare, corpul trebuie să-și regândească întregul sistem de operare și să-și descopere noi stimuli care să-i reactiveze potențialul de schimbare, inventând formate de relaționare politică.

Articolul face parte din cercetarea doctorală Corpul radical în spectacolul contemporan. Articolul este publicat într-o formă diferită față de forma care a apărut în lucrarea de doctorat, susținută la UNATC „I.L.Caragiale” în iunie 2015.

1Guillermo Gómez- Peňa s-a născut în Mexico City și s-a mutat în Statele Unite ale Americii în 1978. Performance-urile lui explorează teme și limbaje estetice în care noțiunea de graniță revine constant, criticând politici coloniale, reprezentări identitare stereotipizante, clișee discursive stigmatizante și ierarhii pe care sistemele de putere le impun, probându-și autoritatea prin diverse mecanisme de subordonare. Este fondatorul organizației de artiști „La Pocha Nostra” (http://www.pochanostra.com/), din care fac parte artiști din diferite spații culturale, și membru în mai multe colective de creație.

2Tess Tchakara, Interviu cu Guillermo Gómez-Peňa, The Year in Conversation, 13 aprilie 2011.

3Guillermo Gómez- Peňa, In Defence of Performance Art, în Live. Art and Performance, editat de Adrian Heathfield, Tate Publishing, London, 2004, p. 76

Lasă un comentariu