Acasă Teorie Lumina vine din Occident

Lumina vine din Occident

de Gazeta de Artă Politică

Simbolul Iohannis și impactul său asupra alegerilor prezidențiale din 2014

Acest articol nu este nici pro, nici contra actualului președinte al României, Klaus Iohannis. De fapt, rândurile care urmează nu au nicio legătură cu omul Klaus Iohannis, ci cu simbolul în care el a fost transformat în perioada campaniei electorale din 2014. Simbol a cărui eficacitate a funcționat perfect cu prilejul ultimelor alegeri prezidențiale dintr-o societate a spectacolului, așa cum este cea actuală. Germanitatea care a umplut cu semnificație simbolul Klaus Iohannis este relevantă pentru procesul auto-colonizării ce se află în plină desfășurare în societatea românească de azi.

11416783_10152798297595826_1002074064_o

Simbolul Klaus Iohannis ca mecanism auto-colonizator
Filozoful Guy Debord vorbea în 1967 despre importanța imaginilor și a mass-media într-o societate a spectacolului. Acest spectacol nu se referă strict la o colecție de imagini care poate provoca acțiunea/reacțiunea mulțimilor, ci și la simboluri care mediază relația socială dintre oameni. Puterea simbolului Iohannis a acționat asupra oamenilor și i-a determinat, atât pe tinerii din țară, cât și pe cei din diaspora care cunosc eficiența sistemului occidental, să facă front comun pentru a asigura victoria acestui Messia al societății românești. O mare parte a alegătorilor nu a realizat însă că atât alegerea președintelui, cât și atitudinea electoratului, se înscriu în etapele procesului auto-colonizator despre care vorbește istoricul bulgar Alexander Kiossev.

Scurtă analiză a conceptului de Europă Centrală
Împărțirea Europei în două regiuni precede epoca Cortinei de Fier. Prima sciziune civilizațională a existat în antichitate când se făcea o diferențiere – ierarhică – între sudul civilizat și organizat, și barbaria nordului. Odată cu Iluminismul, axa Europei se schimbă și dihotomia Occident/Orient devine activă. România se află în estul Europei, în acest Orient aproximativ, construit de privirea occidentală. În secolul al XX-lea ideea Europei Centrale – care apare încă din secolul al XIX-lea – a fost preluată și transformată într-un ideal care susținea apartenența culturală la Occident a țărilor aflate în fostul bloc sovietic. Ce reprezintă Europa Centrală și ce țări include ea nu poate fi stabilit, întrucât conținutul acestui construct istoric variază în funcție de intelectualul/intelectuala care îl folosește. Indiferent de țările luate în considerare, din punct de vedere geografic zona cuprinde ceea ce se află între Germania și limita estică a Europei, care poate însemna fie Rusia, fie Ucraina.
Germania a reprezentat întotdeauna punctul de legătură dintre Occident și restul aflat la Est. Părea evident ca intelectualii polonezi, cehi sau maghiari să proiecteze în trecutul național, medieval sau modern, un rol civilizator pe care l-au avut germanii în dezvoltarea statelor din centrul Europei și să accentueze un Drang nach Westen al țărilor din acest fragment european construit. Problema acestei opțiuni constă în faptul că dorința de a scăpa de dominația rusă însemna atunci acceptarea, de bunăvoie, a hegemoniei occidentale ale cărei mecanisme colonizatoare au fost scoase în evidență de studiile post- și decoloniale. De altfel, este amuzant ca acest ideal să preia, cu o oarecare modificare, noțiunea de Mitteleuropa care a reprezentat, în varianta germană avansată de Friedrich Naumann, argumentul pe baza căruia Germania nazistă și-a început extinderea către Est pentru a asigura Lebensraum-ul celui de-al treilea imperiu. Simplificând, putem afirma că la baza acestei expansiuni se afla ideea conform căreia statele din Europa centrală făceau parte din sfera de influență a Germaniei și părea oarecum natural ca ele să se supună noului imperiu.

Conceptul de Europă Centrală în România
În ceea ce privește România, Transilvania, care a făcut parte din regatul maghiar în Evul Mediu și apoi din Imperiul austro-ungar până la sfârșitul primului Război Mondial, este cel mai des asociată Europei Centrale, rolul important al sașilor colonizatori fiind semnalat atât în studiile istorice, cât și în istoriografia istoriei artei. Orașe precum Sibiu, Sighișoara, Cluj sau Timișoara sunt exemple care alimentează ierarhia stabilită în interiorul României și prejudecata conform căreia Ardealul este mai curat, mai civilizat și mai dezvoltat decât restul României.
Am oferit aceste explicații pentru a lămuri legătura pe care o văd între „macrocosmosul” istoriei occidentale, tratată necritic ca istoria prin excelență, și efectele pe care le poate avea asupra „microcosmosului”, al zonelor aflate la periferie și ale căror narațiuni paralele Istoriei sunt condamnate la un perpetuu stadiu de perfecționare. Relația aceasta poate fi tradusă în plan local ca relație dintre un oraș precum Sibiu și Occidentul al cărui prim bastion l-a reprezentat și îl reprezintă, pentru Europa Centrală și de Est, Germania sau, luând în considerare și Austria, națiunea germană.

Imaginea „germanului” Klaus Iohannis și potențialul său politic
Să analizăm acum simbolul Klaus Iohannis. Ignor ideea partidului pe care l-a reprezentat Iohannis și insist cu ideea singulară a simbolului și cu pregnanța vizuală a termenului, pășind pe urmele filozofului Giovanni Sartori. Încercând să îl definească pe homo ludens, omul a cărui experiență se formează exclusiv prin vedere, Sartori atrăgea atenția încă din 1997 asupra faptului că alegerile prezidențiale au devenit o bătălie exclusivă între candidați, sau mai degrabă între imaginile lor, partidul din care aceștia provin și programul politic promovat fiind, în cel mai bun caz, secundare.
Candidatul Klaus Iohannis, cetățean român de etnie germană, a fost primarul orașului Sibiu pentru mai mulți ani, fiind un exemplu de conducere deseori adus în atenția publică, mai ales după ce orașul a fost ales capitala europeană în anul 2007. Sloganul său din campania prezidențială, „România lucrului bine făcut”, conține ceva din aura profesionalismului german apreciat de toată Europa. Sociologul Heidi Rimke a scris despre cum psihiatria din secolul al XIX-lea inerpretează interiorul unei persoane, moralitatea sa, ca pe un produs al presiunilor culturale și istorice impuse corpului. De aici și înzestrarea actualului președinte cu o serie întreagă de virtuți pornind de la faptul că este înalt, arătos, occidental ca aparență și, printr-o concluzie aproape firească pentru unii, organizat, drept, conștiincios, înțelept ș.a.m.d. Atât de departe a mers importanța aspectului fizic al simbolului Iohannis, încât aureola acestuia s-a extins și asupra soției sale, pe care o apreciem pentru corpul său „tonifiat”, pentru ținutele „încântătoare” și alte calități tabloide care, după cum vă puteți imagina, sunt capitale pentru bunul mers al politicii de stat.
O parte dintre justificările alegerii lui Iohannis se îndreaptă în direcția alegerii răului mai mic. Iohannis, spune înțelepciunea colectivă, nu a fost ales pentru ceea ce reprezintă, ci pentru că Ponta trebuia în mod cert evitat. De acord, însă mă întreb în ce măsură un candidat numit Ion X din Oltenia sau Moldova, cu exact același program și aceeași prestație electorală cu cele prezentate de Iohannis, ar fi reprezentat o alegere naturală împotriva lui Ponta? Cu siguranță că nu. Discuțiile, considerate doar răutăți din partea detractorilor incapabili, legate de numeroasele sale proprietăți ar fi fost o marcă evidentă a corupției dacă ar fi aparținut unui român, și nu achizițiile unui profesor cu o conduită exemplară, ce a muncit toată viața. Eu nu atac posesiile de care se bucură președintele. Acestea sunt irelevante în discuția de față. Dar consider necesar să atrag atenția asupra schimbării de optică pe care un simbol o poate genera și faptul că anumite lucruri ce pot trezi suspiciuni sunt absolvite atunci când sunt puse sub influența unei imagini puternice.

Occidentul – Tatăl Călăuzitor și Klaus Iohannis – fetișul Occidentului
Întoarcerea privirii țărilor periferice către Occident pentru a obține soluțiile salvatoare în rezolvarea tuturor problemelor societății este o tendință ce durează de mai bine de un secol și pe care oamenii o perpetuează aproape fără a fi conștienți. Istoricul german (pentru a nu fi acuzat că am o idee fixă împotriva Germaniei) Philipp Ther susține că încă din secolul al XIX-lea era o practică obișnuită ca discursul politic să se refere la modele străine pe post de exemple călăuzitoare pentru a argumenta schimbările în politica socială. Evident că aceste exemple sunt extrase din marea Istorie occidentală. Consider că alegerea președintelui Iohannis intră în aceeași logică a privirii către Occidentul salvator. După alegeri, electoratul învingător adoptase sloganul „Ne-am luat țara înapoi”. Dincolo de caracterul fantasmatic al unei astfel de afirmații, pare aproape paradoxal entuziasmul cu care, la câteva luni după alegere, era primită vestea îmbunătățirii relației dintre România și Germania. Pe cât de înduioșătoare este această privire blândă coborâtă asupra României de o cancelară ce acceptă, printre altele, agravarea războiului din Siria prin ajutorul pe care firmele germane l-au oferit în construirea armelor chimice, pe atât de „surprinzătoare” este direcția adoptată de simbolul prin intermediul căruia fantezia ne spune că ne-am recâștigat țara.
Care vor fi consecințele ultimelor alegeri pentru politica de stat din România rămâne o întrebare independentă de campania propriu-zisă iar îmbunătățirea lucrurilor pe plan local reprezintă doar un zar norocos. Cât de mult se apropie sau se îndepărtează Iohannis de fetișul pe care oamenii l-au votat rămâne de văzut, însă ceea ce se va întâmpla nu schimbă cu nimic realitatea ultimelor alegeri. Chiar dacă am vorbit până acum despre simbolul Klaus Iohannis, discuția nu este relevantă pentru a cunoaște actualul președinte, ci pentru a înțelege mai bine că mirajul exercitat de Occident a funcționat perfect în societatea românească. Premisele pe care a fost construită popularitatea actualului președinte reprezintă o loterie, un joc cu șansa, care în orice moment poate da greș. Poate că actualul președinte este într-adevăr înalt, cu o ținută impecabilă și prezentabil la nivel european. Însă dacă ținem cu tot dinadinsul să facem astfel de comentarii, inutile din multe puncte de vedere, ar fi bine ca ele să apară după ce politica promovată de Alesul poporului devine funcțională și este de preferat ca ele să nu fie vehiculate pe post de semne prevestitoare ale vremurilor bune ce vor veni.

de Mihnea Mihail

Lasă un comentariu