Acasă Teorie De aici, de la margine: pentru o metodă decolonială în discursurile culturale din România

De aici, de la margine: pentru o metodă decolonială în discursurile culturale din România

de Gazeta de Artă Politică

În secolul al 18-lea, filozofi din regatele de Vest ale Europei au elaborat un sistem de gândire care a inversat poziția Nordului pe axa tradițională a cunoașterii. Din acest proces de transformare epistemică a luat ființă ideea de Occident ca identitate structurală, născută pe ruinele Renașterii și întemeiată pe cunoaștere, cultură, civilizație, etcetera. Concomitent cu aceasta, dispoziția imperialistă a Iluminismului a creat o a doua Europă – Europa de Est – funcționând de atunci ca un dublu al său, asemănător și totuși diferit. Nașterea Europei de Est din privirea occidentală a constituit un eveniment care a marcat profund sentimentul identității și apartenenței colectivităților de oameni care trăiesc în această regiune. Și îl marchează încă și astăzi. De-atunci, noi am trebuit să ne confruntăm cu stigma de a ține de un spațiu conceput când ca semibarbarie, când ca zonă tampon între Occident și lumile non-occidentale. Căderea regimurilor socialiste și extinderea capitalismului peste granițele războiului rece, la fel și expansiunea NATO și a UE, au acutizat această căutare identitară, care în realitate nu a încetat să preocupe clasa conducătoare și intelectualii încă din zorii modernității. În ce măsură suntem noi, esticii, europeni?

4

ilustrație de Alex Horghidan

Unul din lait-motivele așa-numitei tranziții la democrație a fost să se transpună deschiderea Estului la piața capitalismului global în termenii unei întoarceri la Europa sau la normalitate, după un lung hiatus comunist. Alăturarea aceasta aparent spontană între Europa (a se citi Occident) și normă reprezintă una din cheile de boltă ale agresiunii epistemice mascate în discursul occidentalist (care nu concepe decât o singură civilizație și o singură modernitate). Dar ea suprinde atunci când e auzită venind de pe buzele unui intelectual din Est. De ce oare de atâta vreme grupuri de intelectuali tot atât de variați ca zapadnikii ruși, socialiști ca Dimitrov în Bulgaria, liberali reformatori în Ungaria, dizidenți polonezi și-au afirmat apartenența la o Europă care în fond îi respingea?

Corpusul gândirii iluministe, care, subtil, încă dă coordonatele geografiei noastre simbolice, poartă răspunderea expulzării unei părți considerabile a experienței umane la marginile cunoașterii. Proiectul modernității poate fi înțeles și ca un uriaș efort de ierarhizare/suprimare a cunoștințelor practicate în comunități care au stat și stau în calea imperiilor. Invocând mai întâi sângele și creștinismul, apoi culoarea pielii, așa numita sălbăticie a primitivului, despotismul oriental, ș.a., științele Europei au redus la tăcere, au ridiculizat și au muzeificat expresia teoretică a Celuilalt, ca și cum Celălalt n-ar fi în stare să gândească autonom fără patronajul stăpânului alb. Prin asemenea artificii, discursul occidentalist – discursul despre supremația Occidentului față de restul regiunilor de pe glob – și-a consolidat locul privilegiat din care-și enunță, adică preamărește, singularitatea, reducând rasismul, comerțul cu sclavi, exploatarea asimetrică a resurselor pe glob, colonialismul, la simple excepții de la regula de aur a progresului civilizator.

Timpul nostru: mereu în urmă
Dintre toate instrumentele de dominare epistemică cu care privirea occidentală operează, Timpul s-a dovedit cel mai eficace. În modernitate, Timpul nu este ceea ce pare – o metodă de măsurare a devenirii sau a trecerii – ci o grilă a valorii, o modalitate de alocare a pozițiilor dominante sau subalterne, centrale sau periferice, în matricea imperială a puterii. Intelectualii și intelectualele noastre au fost dintotdeauna obsedați de timp, pentru că au simțit în structura și-n domeniile sale de aplicabilitate pumnul apăsat al hegemoniei occidentale. În discuțiile cotidiene se spune până astăzi că Germania este cu 50, cu 70, cu 100 de ani înaintea noastră. Câtă vreme noi, în Est, nu ne dăm seama că Timpul este o capcană în care nu trebuie să ne lăsăm atrași, bătălia surdă pe care de 200 de ani o purtăm pentru un loc sub soare – un loc la banchetul universal al națiunilor, cum zicea Bălcescu – este pierdută.

Când, în secolul 19, culturile noastre se formau la adăpostul noilor state-națiune, toată această hartă epistemică având ca vârf de lance Timpul a fost încorporată în aparatul de stat – universități, școli tehnice, spitale, garnizoane militare, etc. – și internalizată de frageda identitate colectivă a popoarelor noastre. Cultura înaltă în Est poartă cu sine până astăzi trauma acelei nașteri vitrege. Că avem forța să zicem cu Babi Minune: hopa, hopa, am intrat în Europa, acesta este meritul producțiilor artistice care se situează în afara canonului, ca așa zisa literatură de mahala a lui Anton Pann sau ca manelele. Dar majoritatea celor educați se sfiesc să cânte, strâmbă din nas și cenzurează.

Cultura națională – cultură eminamente modernă – este o tehnologie a sinelui măiestrită de clasele intelectuale și politice din secolul 19 și până azi; ea formează suflete, ca să zicem așa. Pe calea internalizării, ea a contribuit la difuzarea în masă a stigmei inventate de filozofii din Vestul continentului și de atunci generație după generație de intelectuali români, ca să numim cazul mai cunoscut, s-au tot afundat în obsedanta întrebare: suntem sau nu suntem europeni până la urmă? Răspunsurile, măcar cele consacrate de canon, sunt cunoscute dar ceea ce surprinde este unanimitatea cu care intelectualii noștrii au acceptat poziția lor subalternă alocată pentru ei în matricea imperială a puterii, aproape ca pe o fatalitate. Această poziție subalternă, pe urmele perspectivei gânditoarei Gayatri Spivak, constă într-o distribuire permanentă a unor societăți în rolul de reproducători ai culturii și politicilor centrelor, rol din care este imposibil să produci inovație culturală, politică sau economică acceptată ca progres și o reușită a întregii umanități. Nici măcar protocroniștii care, în aparență cel puțin, respingeau întâietatea canonică a Occidentului n-au mișcat bolovanul mai încolo și – culmea ironiei – și-au luat ca aliat tot Timpul. Așa au ajuns să descopere pionieri români în toate domeniile activității umane.

Totuși, nu trebuie uitat că fisura aceasta din cultura română modernă decurge dintr-o morală dublă inerentă privirii Occidentale. Pe de-o parte, aceasta produce și propagă imaginea unui Est înapoiat, sărac și derizoriu, promițând în același timp emancipare, dacă joacă după regulile jocului. Promisiunea nu este niciodată împlinită iar apartenența la modernitatea occidentală mult dorită se articulează ca o aspirație și momeală perpetuă. În funcția sa de momeală, promisiunea apartenenței reușește să mascheze procese materiale reale de exploatare și marginalizare economică ca stadii temporare și doar vag neplăcute în procesul interminabil al modernizării. Violența extremă a unor perioade istorice ca tranziția post-89 devine legitimă și chiar onorabilă când etapa finală – ocuparea unui loc demn la banchetul marilor națiuni – pare atât de aproape.
Apartenența rămâne însă o realizare mereu îndepărtată. Societatea românească este menținută, în matricea colonială, într-un stadiu în care mereu doar emerge, este pe cale de a deveni suficient de albă, capitalistă, avansată, militarizată, etc. Teza noastră – și n-o putem repeta destul – afirmă că starea de perpetuă emergență, caracterul etern tranzitiv al identității noastre colective, se ascunde deja în germenii modernității și vine la pachet cu formele de modernitate exportate prin colonialitate de la metropole către periferie. În sensul acesta, epoca de tranziție inaugurată de regimul Iliescu se înscrie fără ruptură în ciclul modernității, alăturându-se industrializării din anii 60, de exemplu, și coborând până la pașoptiști și poate la Regulamentele Organice – toate stadii de tranziție permanentă, de perpetuă emergență.
Așa că emanciparea și progresul social nu pot fi niciodată înțelese ca o întoarcere la normalitate, așa cum pretind gânditori neoconservatori ca Liiceanu, atunci când normalitate înseamnă să înghiți batjocura că ai fi un sine incomplet, născut pe meleaguri derizorii. Liberalii s-au închinat, cum se închină și astăzi, în speranța că odată și odată copiii care suntem noi cu toții se vor emancipa în ochii Occidentului; conservatorii s-au erijat în arbitrii ai autenticității, sfârșind ca păstori ai națiunii cu consecințe patriarhale grele pentru noi toate și toți. Dar nici unii, nici alții n-au înfruntat miezul problemei – fundamentele condiției subalterne din care suntem obligați să vorbim.

Păcăleala cu proiectul națiunii
Preluarea Codului Occidental a declanșat un sentiment al dislocării care este trauma ieșirii noastre în lumina modernității. În situația imperială, instrumentele de inginerie socială care inițial erau menite să ne apropie de Europa – deschiderea piețelor regionale la capitalism, birocratizarea aparatului de stat, industrializarea, urbanizarea, răspândirea educației naționale – au livrat o dată cu ele și armele (auto)denigrării. Efectul agregat a fost crearea unei practici discursive în interiorul unei pături intelectuale alienate față de locul și de oamenii dintre care provin. Trăind într-un orizont de așteptare orientat spre Vest, comparându-se în permanență cu occidentalul, această clasă instruită și doar uneori înstărită a dezvoltat în timp o dublă conștiință (adică o nevroză indusă prin cultură), ale cărei consecințe politice se resimt din plin. Celebrarea națiunii, de cealaltă parte, reprezintă doar o altă fațetă a aceluiași fenomen, câtă vreme națiunea a fost principalul vector pentru internalizarea matricei imperiale și a stigmei.
Azi, în globalizare, scenariul denigrării și desolidarizării este acutizat prin intervenția violentă a neoliberalismului care taie legăturile locale și le subjugă logicii capitalului corporativ. Dar să ne reamintim că, dacă clasa de mijloc românească se reazemă azi de cosmopolitismul de tip american în care a crescut, înainte a fost Franța și psihoza Micului Paris sau germanofilia. În plan teoretic, pe câmpul de bătălie al culturii, subiectivitatea delocalizată – și anume, axată pe centru – a intelectualului a suscitat o bogăție de interpretări mergând până la ontologizarea festivă a specificului național sau, invers, la tratarea traumei ca pe un blestem divin/istoric/existențial. Trebuie înțeles că toate aceste stratageme sunt fețe ale aceluiași Ianus și că rădăcina lor – condiția epistemic-periferică – este comună.
În plan politic însă, lungul proces de desolidarizare – sau de respingere, de cenzurare, de suprimare – a culturilor alternative constituie unul din eșecurile proiectelor naționale de la noi. Cultura națională este cea care a „tradus” în limba imperiului – prin procesul de muzeificare, printre altele – a ultimelor rămășițe de alteritate radicală: culturile țărănești legate de credințe ne-creștine, culturi alcătuite prin forme de organizare comunitară și de întrajutorare. Toate acestea au fost mumificate prin discursurile de muzeu sau au fost reduse la tăcere, fără a lăsa urme coerente. Nostalgia și regretul pentru aceste lumi – inventarea tradiției, pe scurt – sunt însă capcane ale privirii occidentale iluministe și fac parte din marea păcăleală a proiectului național. O gândire și practică decolonială croită pe contextul local trebuie să arate violența acestor dispariții însă nu poate încerca să le învie.

Liberalismul delocalizat și deloc inocent
Hegemonia culturală de tip burghez – liberalismul – dacă a modernizat țara, așa cum a sperat Ștefan Zeletin, a deschis și un orizont de așteptare care destramă în mod succesiv solidaritățile orizontale și contribuie la erodarea demnității colective. Tactic, aceasta duce la dezamorsarea potențialului subversiv al mișcărilor populare, tratate, cum s-a întâmplat de-atâtea ori în istoria noastră recentă, ca farse periferice sau ca evenimente manipulate de către alții. Incapacitatea cronică de a participa la treburile cetății se hrănește din stigmă și din sentimentul rușinii pe care aceasta-l stârnește. Iar euforia în numele națiunii, așa cum s-a văzut și la marșurile pentru salvarea Roșiei Montane, pare o inocentă referință patriotică, când de fapt face loc discursului radical naționalist. Această formă de liberalism cu iz patriotic nu suplinește un vocabular politic care să adreseze provocările reale ale secolului 21.
Realizată în situația imperială, cultura națională a favorizat crearea unor circuite de schimb și a unor fluxuri de informație care o leagă (cu lanțuri) de metropolele lumii euro-atlantice, ignorând în același timp experiența similară a vecinilor săi sau a tovarășilor de peste mări și oceane. Este motivul pentru care experiența decolonială a continentului sud-american sau a Indiei nu a pătruns decât firav în practica organizațională de la noi. Prin deregularizare și prin implementarea politicilor de austeritate, neoliberalismul oferă o armătură suplimentară relației asimetrice cu centrele financiare (și culturale, artistice), care este o specificitate a modernității. Iar acest lucru este făcut posibil de o înțelegere a Europei de Est de după 1989 ca un teritoriu vidat și un spațiu al dezamăgirii politice, cum ar spune Marina Gržinić, o rămășiță beteagă și rușinoasă a secolului 20. Aceasta este viziunea colonială reprodusă de către genealogia liberală a intelectualității. În Estul Europei, poziția delocalizată a acestui tip de producător de cunoaștere a înlesnit și legitimat intervenția nediferențiată a capitalismului și transformarea regiunii într-o zonă de experiment, hărăzită unei perpetue stări de provizorat.
Același liberalism este cel care, docil, a știut să codifice experiențele radicale ale anilor 1989-1990 în Europa de Est ca evenimente politice incomplete, ca răzmerițe întârziate și violente ce doar dovedesc caracterul inferior al formelor politice de gândire și organizare ale acestor societăți. În loc de a fi înțelese ca acțiuni de rearticulare radicală a ideii de democrație și stat național – cum indică Boris Buden – Revoluțiile est-europene au fost interpretate ca duble dovezi atât ale înapoierii politice ale acestor societăți cât și ale aspirației și dorinței de a deveni cum trebuie, adică aidoma lumii euro-atlantice. Cu alte cuvinte, Revoluțiile au fost etichetate în discursul hegemonic al liberalismului anti-comunist ca niște evenimente rușinoase ce atestă ideea conform căreia istoria e importantă și tragică doar când se întâmplă la centru, iar atunci când are loc la periferie este o farsă ridicolă și brutală.

Fetișul, aspirația și speranța
Acest lucru a fost posibil și pentru că, în privirea subalternă, narațiunea triumfalistă a Occidentului se oglindește sub forma unui fetiș. Occidentul a fost și este fetișizat în fazele de producție capitalistă, imaginea sa purificată și transformată într-un model de interpelare, din nevoia structurală a unei clase de mijloc emergente de a se curăța – a se înălbi, ar zice Frantz Fanon – de stigmatul balcanicului sau al esticului. Fetișul occidentului fiind tot un produs al liberalismului delocalizat.
De curând, resuscitarea mitului neamțului destoinic și cinstit, care a dus la alegerea actualului președinte Klaus Iohannis, se înscrie în această schemă generală. Printre multele pericole care ne amenință viața publică, tendința aspirațională la clasa de mijloc reprezintă o frână în calea democratizării și a eliberării de sub prejudecățile europocentriste. Pretinsă apolitică, atitudinea aceasta produce un mănunchi de efecte politice, mobilizând grupuri în jurul unor fantoșe ca lupta anticorupție și reforma statului de drept, dar legitimând cu nonșalanță logica corporatistă a investițiilor și a ajutoarelor structurale venite de la FMI și Banca Mondială.
Narcisismul cu care aceste grupuri și-au sărbătorit spiritul civic, tinerețea, gradul de informare, frumusețea, etcetera, la ultimele proteste în stradă arată cât de necesară este deschiderea spre o gândire populară care să înglobeze experiențele de dislocare și de exploatare din ultimele două decenii și să reflecteze asupra lor. O cultură populară, ce pune în centrul său dezvrăjirea față de Occidentul european, trăită de muncitorii precari din est și reflectată aici doar în cultura manelelor. Acestă dezvrăjire, dezamăgire și precauție ce devine tot mai specifică clasei muncitoare – dacă o putem numi așa – trebuie să înlocuiască speranța iluzorie tipică susținătorilor lui Iohannis; o speranță de a fi occidental și alb, o speranță atât de toxică prin funcția sa de a legitima rasismul și ura față de săraci. Aceasta va fi piatra de încercare a societății românești în era globalizării multipolare.
Noi nu suntem tradiționali, chiar dacă locuim la sat; și nici provinciali, chiar dacă în loc de Berlin sau Singapore locuim la Zlatna. În tot ceea ce întreprindem, participăm la actualitate – sau la plurimodernitate cum zice Partha Chatterjee – în deplină concomitență cu sistemul-lume. Nu există scăpare, iar sarcina noastră este să depistăm dezavantajele structurale și să le depășim. În decursul acestei transformări, rolul și locul teoriei se schimbă. Cunoașterea delocalizată – care este marca și mizeria liberalismului și conservatorismului la noi – face încet loc unei cunoașteri care se deschide marginilor (simbolice) și discursurilor care, oricum, circulă de mult în subteran. Feminismul, sărăcia, demnitatea romilor în lupta cu rasismul românesc instituționalizat, lupta pentru dreptul la locuire, migrația și rasismul social cu care suntem confruntați în Occident, noi și mai ales refugiați de azi din Africa de Nord, Siria și Irak, sunt tot atâtea puncte de pornire, cât sunt câmpuri de acțiune. Asumarea marginalității ne face să pierdem visul parfumat al Europei, dar ne redă în schimb comunității, într-un loc din care putem reînnoda firele subiectivității noastre decoloniale, și stabili noi întovărășiri, mai solide, inclusiv cu Occidentul.
Nouă, esticilor, prăbușirea regimurilor socialiste ne-a subminat poziția din care vorbim și ne-a redus soluțiile politice la tăcere. Expansiunea neoliberalismului a făcut restul. Lichidând, privatizând, schimbând relațiile de muncă, transformând orașele mari în mici insule de capital, alungând milioane de oameni la muncă în afara granițelor comunităților lor, propagând un discurs al competiției pe un fond de sărăcie și precaritate, creând noi clase sociale și noi clivaje și așa mai departe. Clasa politică formată în epoca de jaf a recapitalizării pare preocupată astăzi numai de consolidarea privilegiilor câștigate (privilegii câștigate din lupta – sau cooperarea – cu multinaționalele, cu Bruxelles-ul, cu forurile internaționale de penalizare). Când în piață s-a strigat PDL și USL, aceeași mizerie!, la această alianță s-a făcut referire. Ideologic, clasa politică își revendică legitimitatea din mitul aderării la Uniunea Europeană și din națiune. Ambele maschează interesele de grup și exploatarea neoliberală. Totuși, pe lângă discursul hegemonic, în ultimii ani, s-au coagulat mișcări autonome – colective, fronturi, teatre politice, comune politice, cercuri, etc. – care combat modul acesta de a înțelege și de a face politicul.

Islamofobia ca strategie inconștientă de desolidarizare
„Nu vrem străini pe la noi!” – sloganul xenofob și islamofob ce a suprasaturat mediile de socializare în timpul așa-zisei crize a refugiaților nu e o aversiune față de străini. Nu este o manifestare a ceea ce structurile politice europene văd ca o lipsă „balcanică” de înțelegere a pluralității și multiculturalismului. Ci este, de fapt, o expresie a internalizării privirii stăpânului, internalizare ce reproduce și multiplică aversiunea față de Celălalt. Colonialitatea funcționează astfel încât dorința de a deveni asemenea occidentalului caută ocazii de a mima această transformare. Întrebarea „să primim sau nu refugiați?” devine astfel o ocazie de a manifesta autoritatea decizională specifică lumii euro-atlantice, acea putere de a decide viața sau moartea altora. Flatată de această poziție, o societate periferică poate răspunde cu un generos și paternalist „da” sau cu un dur „nu”. Refuzul refugiatului este însă alegerea ce asigură disocierea fără echivoc de o populație extra-europeană, percepută în logica colonială ca o amenințare civilizațională.
În contextul românesc a dominat „nu”-ul, arătând amnezia societală față de experiențele extrem de dure ale migrației populației locale. Amnezia este însoțită de speranța recunoașterii de către Occidentul european potrivit căreia – conform logicii coloniale – societățile adolescentine ale Europei de Est s-au maturizat în sfârșit și au devenit suficient de albe, civilizate și stabile. Și iată că, în sfârșit, începem azi să avem o Europă unită, o Europă-fortăreața ce-și arată adevărata-i față: aceea de stăpână – o stăpână mofturoasă și rasistă, tulburată în plicticoasa bunăstare. Colonialitatea își arată eficiența când simțim o alinare să știm că sunt unii mai nedoriți ca noi, că există subiectivități mai ne-europene ca noi. Dacă mimăm contrastul și uităm ce ne leagă de acești „blestemați ai pământului”, poate-poate trecem drept europeni. Căci logica colonialității ne amăgește, spunându-ne: cu cât sunt ei mai nedoriți, cu atât suntem noi mai doriți. Astfel, subalternul, dacă ar arăta solidaritate cu cei care, de fapt, în ordinea geo-politică a lumii, îi seamană atât de mult, și-ar trăda impostura. Și atunci, stăpânirea ar ști fără dubii că este, de fapt, la fel de „străin” ca cel care străbate Mediterana.
În timpul Războiului Rece, făceam parte din Celălalt Roșu – acest despotic și inuman adversar politic al democrației. Azi, Războiului Rece i-a luat locul Războiul împotriva Terorismului. Și ni se oferă șansa – istorică, da! – de a ne alege fără ezitare tabăra. Stigma apartenenței la tabăra greșită înainte de 1989 ne apasă, așa că, cu cât mai îndârjit ne vom demonstra albitatea prin ură – ură față de migranți și refugiați, față de romi și subiectivități sexuale și de gen ce nu se încadrează în normă – cu atât șansele par să crească și apartenența să se împlinească, în sfârșit! Drumul urii este însă drumul opresiunii și al exploatării iar autonomia și libertatea sunt incompatibile cu acesta. Războiul împotriva Terorismului nu este de fapt despre terorism, ci este, cum ne spune Arundhati Roy, impulsul distructiv al unor superputeri către supremație, coerciție și hegemonie globală. De aceea, continuă autoarea, decimarea societății irakiene este comparabilă cu austeritatea argentiniană sau, mai recent, cu cea din Europa de Sud-Est: toate sunt asediate de imperialismul neoliberal doar că unele cu raiduri aeriene și altele cu carnetul de cecuri al FMI-ului. În primul rând, trist și oribil, motto-ul „Nu vrem străini pe la noi!” este și caraghios, când „noi” suntem străinii.
Dorința de a nu mai fi străin e, până la urmă, firească. La fel și dorința de a avea stabilitate și siguranță economică, de a ști că faci parte din istorie din poziția decidentului. Însă, astăzi, această dorință se suprapune apartenenței la o europă colonială și, deci, satisfacerea acestei dorințe depinde de crearea de noi „străini”, de alți subalterni, de transferarea nedreptăților la o altă periferie – cu alte cuvinte, o viață colectivă demnă pare să depindă de crearea de noi umilințe, altora, altundeva.
Metoda decolonială arată calea pe care putem dez-lega această dorință de Europa măreață și glorioasă și cum să o legăm de istoriile reale – însă pierdute prin amnezia colonială – ale rezistenței în fața cooptării imperiale. Aceste istorii sunt de aici și de la alte, multe, margini la care se alătură politici și culturi subterane euro-atlantice ce au creat, la rândul lor, rezistență în fața logicii coloniale ale propriilor societăți. Haideți să vedem Europa doar ca o însăilare de iluzii ce, amăgind, produce nedreptăți de nesuportat și să relansăm ideea colectivității – în detrimentul ideii de națiune și europenitate – ca solidaritate transfrontalieră și decolonială.

de Ovidiu Pop și Veda Popovici

Lasă un comentariu