Acasă Cronica Aferim! și construcția alterității. Câteva scene

Aferim! și construcția alterității. Câteva scene

de Gazeta de Artă Politică

de Marius Bogdan Tudor

Două idei ies în evidență, pentru mine, după lecturarea impresiilor lui Radu Vancu despre Aferim!, publicate pe contributors.ro pe 16 martie. Prima dintre ele este insistența asupra referințelor cu ajutorul cărora sunt construite mesajele filmului, a „intertextualității”, preaslăvită obsesiv în articol, însă nu pentru implicațiile reprezentării care se realizează prin acest procedeu, ci doar pentru că ea există. În abundență. Intertextualitatea e multă și bună, și asta e bine, ne spune autorul. Pentru că e bine să citezi din clasici, ai literaturii și ai filmului. Am putea crede că Aferim! este o creație meta, un film despre istoria filmelor românești de acest gen (care anume, nu știm). Ceea ce e important, se pare, este că filmul mobilizează texte scrise pentru un scop exclusiv stilistic, de a gâdila plăcut spectatorul (post)modern cu ceva „vechi” într-un ambalaj nou: „… esențial e că Aferim! te transformă într-un spectator cu toate simțurile intertextuale în alertă, conștient că tot ce se spune & se vede pe ecran e susceptibil să vină de undeva din memoria genului, reciclat & reintepretat & făcut nou. Performanța filmului, altfel spus, e că reușește să facă vechiul cu totul nou.” Dar ce reprezintă, de fapt, acel „vechi” și cum devine el „nou”? Prin reciclare și reinterpretare, desigur… E ușor ironic faptul că, dacă ar scoate acea ultimă frază din corsetul estetic în care a îmbrăcat-o, Vancu ar atinge fix una dintre mizele filmului – și a multor altor demersuri artistic-politice – și anume reprezentarea documentată a trecutului pentru a deschide discuții despre societatea actuală. Însă, din păcate, astfel de discuții sunt considerate „complet colaterale filmului.”

În paralel cu insistența pe o intertextualitate presupus benignă (a se înțelege pur stilistică), Vancu lansează a doua idee relevantă din textul său, și anume marginalizarea, chiar scoaterea din raza filmului, a discuției („complet colaterale”, în viziunea sa) despre „țigani/rasism/robie etc”, deși recunoaște că filmul „e consistent și sub aspectul ăsta.” Un fel de „bine, fie, treacă de la mine, că mă exasperați cu socialul vostru.” Vancu pare să sugereze crearea unui țarc special pentru astfel de discuții, căci următoarea frază este înțepătura obligatorie către „tinerii stângiști”, care ar fi început deja discuția pe aceste subiecte. Însă „tinerii stângiști” au început discuții despre rasism și discriminare în societatea românească – unii dintre ei chiar prin artă – de ceva mai mult timp, și nu e neapărat vina lor că sunt preluați cu greu în discursul public. Poate că Aferim! este mai degrabă un efect, și nu o cauză, a acestor discuții, deși cu siguranță este un catalizator pentru ele.

Succesul internațional al filmului face ca discuțiile despre miza sa politică să fie, totuși, greu de evitat de către un establishment cultural mai degrabă conservator. Vancu încearcă să o facă apelând la dihotomia dintre două tipuri de cunoaștere: pe de o parte, cea scrisă, validată, legitimă, „esențială”, reprezentată de „intertextualitate”, de cealaltă parte, cunoașterea căreia îi lipsesc mijloacele de reproducere scrisă, cunoașterea experiențelor oamenilor puțin sau deloc vizibili care au puține posibilități de autoreprezentare – robii romi, femeile (rome sau albe, soții și/sau mame), copiii (romi sau albi), chiar zapciii, rotițe într-un sistem ierarhic în care încearcă să se poziționeze cât mai bine și să-și justifice abuzurile – a ritualurilor lor, a greutăților, a speranțelor lor. În paradigma pe care o alege, Vancu este obligat să recurgă la această separare, pentru că altfel s-ar confrunta cu un fapt cât se poate de politic: Aferim! relevă tocmai transgresiunile dintre cele două domenii de cunoaștere, faliile, tensiunile, posibilitățile de negociere. Prin acest trafic ireverențios între moduri diferite de cunoaștere, Aferim! încearcă să îndeplinească promisiunea radicală a artelor vizuale – aceea de a da o voce tuturor, în special „Celuilalt” – în acest caz cu mijloacele filmului, și să dinamiteze opoziția binară dintre teorie și practică, dintre „hartă” și „poveste”[1]: prima oficială, „obiectivă” și abstractă, cea de-a doua practică, corporală și populară.

Aferim! se deschide cu o scenă care și pe mine m-a dus cu gândul la o altă producție culturală recentă, ca și pe Vancu, dar una din alt registru decât Interstellar. Zapciul Costandin și băiatul lui, Ioniță, aflați în drum spre mânăstire în căutarea robului fugar Carfin, se întâlnesc cu o bătrână care-și duce bărbatul muribund la preot. Cum află că omul e bolnav, dar fără să știe exact de ce anume suferă, cei doi încep s-o ocărască pe femeie și trag caii de hățuri pentru a se îndepărta, de frică să nu se molipsească. O atitudine similară față de ceea ce ei percep ca fiind „oameni infectați” o au și polițiștii de la secția 10 din București, în depozițiile lor din cazul morții lui Daniel Dumitrache, zis Dinte, și care sunt performate de către Alexandru Fifea în cadrul spectacolului de teatru Voi n-ați văzut nimic![2] Citez din memorie: „Mi-a fost frică să nu iau ceva, SIDA sau mai știu eu ce…” Atitudinea reprezentanților autorității față de persoane sărace și bolnave pare să nu se fi schimbat foarte mult, în esență, în 180 de ani, respingerea brutală (verbală și/sau fizică) fiind manifestarea predilectă. Imaginea „Celuilalt” este construită în aceste ipostaze în jurul unei boli grave, contagioase (adesea doar o proiecție), iar respingerea fizică este o reflectare a unei respingeri sociale.

Scena întâlnirii lui Costandin cu zapciul din plasa vecină scoate la iveală raporturile dintre reprezentanții de același rang ai autorității. Costandin consideră că trebuie „să-și facă treaba”, indiferent cât de problematică ar fi acea treabă (recuperarea unui rob fugar), iar când regulile oficiale se dovedesc a fi un obstacol în calea îndeplinirii sarcinii, este dispus să le încalce, stimulând solidaritatea de „breaslă” cu o atenție. „Dacă noi, care știm cât de greu ne e, nu ne ajutăm între noi, apăi cine s-o facă?” De altfel, de-a lungul întregii călătorii, Costandin scoate în evidență greutățile muncii sale în timp ce minimizează greutățile robilor „țigani” („lasă că țiganilor le e mai bine acum decât înainte”), atât pentru a-i arăta lui Ioniță cât trudește el pentru familie, cât și pentru a-și justifica misiunea în fața lui. O dată separată de implicațiile umane și sociale, care nu sunt considerate a fi de competența celor care trebuie s-o ducă la bun sfârșit, „treaba” devine acceptabilă. Nici măcar oferta disperată a țăranului care i-a adăpostit pe Carfin și Țintiric („Ți-l cumpăr!” Ți-l cumpăr!”) nu-l clintește pe Costandin. El trebuie să-și îndeplinească sarcina, să-și ia răsplata doar de la boier și să și dea astfel un exemplu fiului său. Respectarea regulilor și discursul cinstei se opresc însă, din nou, când e vorba de robi, dar și când e vorba de soția lui. Țintiric e vândut fără contract, „fără hărtii,” pentru a scoate un ban în plus, iar Costandin nu pare a avea alte probleme în afară de cele fizice atunci când își înșală soția cu o prostituată la han.

Numai că lucrurile nu se dovedesc a fi atât de simple, iar „treaba” nu poate fi autonomizată atât de ușor. Pe drumul de întoarcere, Carfin le povestește de ce-a fugit și de aventura cu soția boierului, dar și despre călătoriile făcute, ca rob la curtea boierului, la Viena, Paris sau Lipsca (Leipzig). În timp ce Costandin reacționează detașat și cu oarecare suspiciune, Ioniță pare a fi mult mai sensibil la la vorbele lui și îl îmboldește să spună mai multe despre cum e la Viena, Paris și Leipzig. „Eu nici măcar din plasa asta n-am ieșit”, mărturisește băiatul, întregind tabloul „anomic”: un rob „țigan”, căruia i se refuzau, prin lege și prin cutume, cele mai elementare drepturi, văzuse mari orașe ale Europei, iar el nici măcar în alt ținut nu fusese. În acea seară, la han, Ioniță e cel care îl roagă pe taică-su să-i dea drumul lui Carfin, dacă tot nu e vinovat, iar Costandin recurge din nou la discursul cinstei pentru a-și justifica răspunsul („eu toată viața am fost un om cinstit, am încercat să nu fac rău la nimeni”).

Modurile în care este reprezentată femeia vădesc un alt tip de inegalitate. Aflat sub influența ideilor de masculinitate ale tatălui său, (el părând a fi și singurul care-l poate ajuta să-și facă un rost în viață, prin armată), Ioniță nu-l aude pe acesta vorbind despre mama lui altfel decât sub forma unui avertisment la petrecerea de la han („tu să nu-i spui maică-tii ce facem noi aici”). Mama pare absentă, dar sentimentele lui Ioniță față de ea nu sunt explorate mai departe.

Soția boierului, soția lui Carfin și roaba apropiată boierului se află, în grade diferite, la cheremul bărbatului, și sunt desconsiderate de legile țării. Costandin încearcă s-o convingă pe boieroaică să-și recunoască „vina” de a-l fi ispitit pe Carfin dându-i citate din Regulamentele Organice despre statutul inferior al femeii. Când ea încearcă să vorbească cu soțul ei, acesta o respinge brutal, neadmițând niciun compromis. Zâmbetul satisfăcut al tinerei roabe care-l însoțește pe boier, precum și statutul vizibil privilegiat (intră în camera lui, stă lângă el pe pat) dă senzația că există ceva între ea și stăpân, dar asta nu pare să creeze un scandal similar cu cel stârnit de aventura soției. Imaginea este puternică, pentru că relevă dubla măsură cu care sunt judecate fapte similare: stăpânul poate avea o amantă aleasă dintre robi, soția lui nu.

Aferim! nu este un film doar despre rasism și robie. Asta pentru că nu se poate vorbi onest și deschis despre rasism și robie fără a vorbi despre nedreptate și raporturi de putere în societatea care permite și reproduce rasismul și robia. Aferim! reușește, prin reprezentarea cinematografică a unor documente istorice și literare, să ofere o perspectivă „la firul ierbii” atât a modurilor în care structurile influențează viețile oamenilor, cât și a modurilor în care oamenii reacționează la acele structuri.

 


[1] „What the map cuts up, the story cuts across” e un aforism al lui Michel de Certeau. „Povestea unește ceea ce harta desparte”, într-o traducere aproximativă.

[2] Spectacol de David Schwartz, Alexandru Fifea și Cătălin Rulea, care a avut premiera pe 7 martie, la Salonul de Proiecte – Anexa MNAC.