de Mihaela Michailov

Încă din anul 2006, comunitatea din zona Rahova-Uranus a lucrat cu diferiți artiști în proiecte de educație și artă participativă: Harta sensibilă, Construiește-ți comunitatea!, Centrul Comunitar LaBomba, Fără sprijin, Școala în stradă, La Harneală, proiecte care s-au bazat pe implicarea membrilor comunității în tot procesul de creație și au avut ca scop principal lupta pentru dreptul la locuire, împotriva evacuărilor și destrămării comunității. Spectacolele, dezbaterile și intervențiile au propus o serie de acțiuni, prin intermediul cărora au fost dezbătute cele mai arzătoare probleme ale unei colectivități expuse pericolului destrămării, colectivitate care a reușit să fie solidară și profund empatică cu situații similare evoluției ei (un interviu cu Cristina Eremia, membra a comunitatii, despre reușitele și eșecurile colaborărilor cu grupuri artistice aici http://artapolitica.ro/?p=1440). Începând din anul 2013, membrele și membrii comunității Rahova-Uranus au înființat, împreună cu alți evacuați și activiști, Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire (www.fcdl.ro)

În 2007 am lucrat împreună cu David Schwartz în cadrul proiectului Construiește-ți comunitatea! (http://ofensivagenerozitatii.blogspot.de/2007/09/construieste-ti-comunitatea.html), la un spectacol de teatru de 20 de minute – Afară! (cu Florina Gleznea, Alice Monica Marinescu, Maria Obretin, Alexandru Secăreanu, Sorin Poamă, Andrei Șerban), care avea în centru evacuarea locuitorilor din zona Ravoha-Uranus. Am făcut interviuri cu cei care trăiau într-un provizorat dureros, cu teama că, în fiecare moment, pot fi aruncați în stradă, am fost împreună cu membri ai comunității la primăria sectorului 5 pentru a-și cere dreptul la ajutor social și la reglementarea situației locative, am stat de vorbă cu autorități. Am încercat să explorăm, cu mijloace teatrale, o temă spinoasă politic, generatoare de nesfârșite controverse ideologice, emblematică pentru unul dintre cele mai violente conflicte postsocialiste din România. Un conflict adâncit și acutizat de piața intereselor imobiliare, de relațiile de putere dintre stat-avocați, executori judecătorești, oameni de afaceri care cumpără drepturile litigioase de la proprietarii caselor naționalizate retrocedate sau de la urmașii acestora – și persoanele evacuate, cel mai puternic afectate de jongleriile locative abil manevrate, și de parteneriatul agresiv stat-privat.

În 2012, artiștii Bogdan Georgescu, Irina Gâdiuță și Andreea Eșanu au conceput împreună cu membrele comunității, Gabriela Dumitru, Cristina Eremia și Cornelia Ioniţă, spectacolul de teatru comunitar Fără sprijin, a cărui temă centrală era evacuarea laBOMBA – Centrul Comunitar pentru Educaţie şi Artă Activă Rahova-Uranus. Fără sprijin documenta istoria unei comunități supuse multiplelor traume de dislocare, amenințate cu precarizarea locativă și cu diverse forme de ghetoizare. Spectacolul avea în centru performarea biografiilor de locuire într-un spațiu comun de acțiune, relația fragilă emoțional cu un centru comunitar care a generat o narațiune emancipatoare. Fără sprijin popunea un teatru profund reprezentativ pentru istoria evacuărilor recente. Un teatru cu subiecți/ actante comunitare – mamele din Rahova-Uranus, figuri exemplare ale implicării sociale și participării la schimbare politică, militante împotriva nedreptăților unui cotidian locativ confiscat de mafia imobiliară, femei capabile să organizeze comunitatea din care fac parte pentru proteste – care își spuneau poveștile bulversante. Povești ale propriilor experiențe de evacuare, într-un teatru al auto-narațiunilor care transformă mărturia personală în statement politic. Un teatru ca o „casă comunitară” ținută în viață de povești de solidarizare tulburătoare, o casă suspendată între un prezent abrupt și un viitor incert. În acest teatru al retrocedării dreptului la locuință, 3 femei povesteau, fiecare, istoria celei de lângă ele, creând o permanentă distanțare și perspectivare a conținutului subiectiv.

În 2014, Mihaela Drăgan, Mihai Lukacs, o parte dintre mamele din comunitatea Rahova-Uranus și din copiii acestei comunități – Gabriela Dumitru, Marian Dumitru, Claudiu Eremia, Cristina Eremia, Alexandrina Fieraru, Andreea Fieraru, Cornelia Ioniță, Marian Ioniță – au prezentat spectacolul La Harneală (harneală, harneli s. f. (deț.) 1. ironie, batjocură; glumă proastă 2. (deț.) simularea îmbolnăvirii în vederea sustragerii de la îndeplinirea unei sarcini). Spectacolul este gândit sub forma unui training corporate-empatic pe tema evacuării. Un spectacol-cum să pregătim și cum să facem față abuzurilor statului-în-cârdășie- cu –investitorii-și-dezvoltatorii-capitalului-imobiliar. Un spectacol în care actorii sociali ai evacuării, cei care trăiesc pe pielea lor viața-fără-locuință, devin performeri care codifică scenic, prin joc de rol multiplu și distanțare, propria lor experiență umană. Cu ajutorul câtorva elemente de costum, femeile din Rahova sunt primar, secretară, evacuată, avocată, dezvoltând în scene condensate relațiile cu autoritățile, cu cei care le dau premii și le oferă soluții de compromis în locul unor strategii pe termen lung, cu cei care le ignoră fără să le cunoască. La Harneală e un fel de „îndreptar orto-evacuare”, cu power-point-uri, cântece, scene scurte în care sunt punctate momentele specifice unei evacuări cu tot ce implică procesul de amenințare comunitară: „Mărturia disoluției, a dislocării sau a conflagrației comunității este cea mai importantă și mai apăsătoare mărturie a lumii moderne, cea care reunește, poate, toate celelalte mărturii pe care această epocă se vede nevoită să le asume, în virtutea unui decret sau a unei necesități neștiute”[1]. Sunt dramatizate întâlniri conflictuale sau temporar prietenoase cu autoritățile din primărie, care se comportă ca și cum ar fi propropietari de destine umane pe termen nelimintat, folosindu-se de situația disperată a oamenilor pentru a-și impune forța opresivă. Sunt reconstruite momente ale evecuării violente, în versiunea copiilor – lucruri aruncate în stradă, prezența mascaților, a executorului judecătoresc și a televiziunilor, amenințări ale evacuaților, confruntări dure, clipe de panică și umbre de speranță. Vise cu pipeta. Copiii știu cel mai bine ce-nseamnă să-ți fie rușine să spui, la școală, că locuiești într-o „vilă” din folii de plastic cu vedere spre nicăieri. Ce-nseamnă să-ți dorești un loc cât de mic, al tău și numai al tău. Copiii, martori ai deposedării de spațiul vital în care cresc, cunosc vocabularul evacuării pe dinafară. Ei sunt „experții” școlii evacuării, expuși la o realitate care le confiscă dreptul la un trai decent, dreptul la educație, dreptul la protecție socială. Și atât de multe alte drepturi. Pentru că dreptul fundamental la locuință implică un compus complex de drepturi care sunt încălcate brutal, în fiecare zi, sub ochi noștri. La Harneală devine teatru de dialog cu publicul, antrenat să gândească toate datele unei evacuări palpabile, concrete. Un teatru de reflecție asupra condiției umane în pericol de a fi evacuată din perimetrul demnității existențiale. Un teatru situațional de reprezentare directă, cinică și civică, a oprimării locative, jucat de exclușii din zona proprietății negociate de centrii de putere care îi umilesc constant. Un teatru care radicalizează vocea celor invizibilizați de autorități legitimate prin furt de viață decentă, furt de istorie personală, furt de memorie. În istoria dominată de obsesia vânătorii de securiști și de condamnarea trecutului, uităm de cei care abuzează, zi de zi, de vulnerabilitatea persoanelor lăsate fără adăpost. Istoria scrisă de cei care au puterea n-are (încă) destule pagini pentru abuzurile locative.