Acasă Istorii Personale Zece ani de muncă

Zece ani de muncă

de Gazeta de Artă Politică

De Vasile George

Pe data de 12 ianuarie 2004 m-am angajat. Ca inginer. Oficial. Aşa scrie pe cartea mea de muncă. Deci, am făcut exact zece ani de când muncesc. În acte. Mie mi se pare o viaţă, deşi zece ani e o nimica toată. Dar, pe rând.

Preambul

Am crescut într-un oraș industrial, în nord-vestul României. Într-o familie în care parinții mei erau prima generație la oraș. Mama învățătoare într-un sat, la vreo 40 de Km depărtare, făcând naveta, iar tata inginer într-o fabrică. Pe marea platformă industrială a orașului. Nu aveau pretenții de intelectuali, dar nici nu erau niște ignoranți. Iar din punct de vedere financiar toată viața lor s-au plâns de lipsa banilor.

Regiunea era un vârf de lance în industria regimului antedecembrist. Mine, de unde se extrăgeau metale neferoase și aurifiere, combinate de prelucrare, fabrici care proiectau și produceau utilaj minier, altele care aveau ca profil mașini unelte, accesorii și scule, o mare filatură, fabrici de ceramice, de mobilă, industrie textilă și alimentară.

Orașul era numit și capitala sporturilor. Fiecare mină, fabrică sau combinat susținea o echipă. Minaur câștigase în anii `80 o cupă europeană la handbal. Şi mai jucase, parcă, o finală. Maricel Voinea era un superstar. Idolul puștilor din oraș. Există chiar o lovitură la poartă care-i poartă numele – Efectul Voinea. La rugby, REMIN era în primele cinci echipe, le mai aveam și pe Explorări, la volei, sau Aurul, la popice. Bazin olimpic acoperit și descoperit. Stadion de atletism.  Şi un cochet stadion de fotbal. Îmi aduc aminte că se vorbea de generația Mateianu. Jucaseră cu Real Madrid în `82.

Dar, în același timp, îmi aduc aminte și de cozi la pâine si lapte ori de pene de apă caldă sau curent. Dar oamenii trăiau. Aveau un loc de muncă, mai procurau o carte sau un disc. Mai aveau o rudă în Ungaria sau fugită în RFG de la care primeau pachet, se întâlneau la dans, mergeau pe la petreceri, la iarbă verde, mai ascultau Europa Liberă, mergeau pe la teatru sau pe la concertele de la Casa de Cultură a Sindicatelor, indiferent că erau muncitori sau intelectuali. Aveau cu toții un loc.  Viața își avea un curs.

Ce a urmat după `89 eu am trăit și simțit în direct, ca copil și adolescent. Din industria de mai sus au rămas doar câteva fabrici, în care am avut și eu ocazia să lucrez. În rest, totul e mort. Minele s-au închis. Combinatele la fel. Fosta Filatură a fost dărâmată, ca să se construiască un mall. A venit criza și nu s-a mai construit. Scot oamenii nevoiași fier vechi din ruine. Echipele de sport au supraviețuit. Undeva după 2000 au inceput să și performeze. CSM Ştiința Baia Mare (fosta REMIN) a fost trei ani la rând campioană la rugby. Plus câteva finale jucate. Minaur nu a mai atins vreodată performanțele din anii 80, iar fotbalul e prin divizia C. Anul trecut, echipa de handbal feminin a luat locul Oltchimului. Au jucat în Champions League. Sala Sporturilor a fost iar plină. Banii vin de la diverși sponsori sau de la autorități locale. Orașul trăiește acum din servicii și din banii pe care-i trimit cei plecați în Italia sau Spania. Cât mai trimit și ei. Cel mai mare angajator e în continuare statul.

Eu am plecat la Cluj, la facultate, în 1998. Alt șoc. Un oraș în care ura etnică era la apogeu. Cu Funar primar. Bănci vopsite în tricolor. Îmi aduc aminte de un meci de fotbal în 99, România-Ungaria. Colegii maghiari din căminul studențesc au plecat acasă în acel week-end. Nu cred că ar fi avut o seară plăcută.  În euforia de după meci se scanda prin tot orașul „Afară cu ungurii din țară!”.

La fel ca și la Baia Mare, la Cluj industria era pe butuci. De la Clujana la CUG. Totul se închidea. Orașul trăia exclusiv din servicii.  De la cele medicale din marile clinici până la închirieri de locuințe pentru studenți sau mica buticăreală.

Am fost un student cu mici posibiliăți financiare. Chiar sărac, aș zice. Fabrica unde lucra tata a fost trecută de către guvernul Ciorbea pe lista unităților care urma să fie închise. În învățământ, ca și acum, se câștiga prost. De fapt, cam toți cei care stăteam în căminul Observator eram săraci. Mâncam eterna porție de cartofi pai cu ochiuri. Desigur, a avut și studenția mea părțile ei bune, însă nu ăsta e scopul textului meu.  Vreau să vorbesc despre muncă și locurile prin care am muncit. Vara, în vacanțe, ca să am bani de mers pe ici pe colo și ca să-mi cumpăr pantofi sau haine pentru toamnă, munceam pe șantier. Acolo am muncit pentru prima dată. De acolo am luat primul salariu.

Şantierul

Patronul care ne angaja ca zilieri, vară de vară, pe mine și pe încă un prieten, era un tip dur. În adevăratul sens al cuvântului. Nu mișca un muncitor în fața lui. Nu se făceau cărți de muncă. În afară de doi sau trei meșteri care luau salariu și iarna, restul erau angajați din martie până la prima zăpadă, când nu se mai putea turna beton. Salariul se dădea sâmbăta. Programul de muncă era de luni până vineri, de la șapte la șapte. Sâmbăta, de la șapte la patru. Duminica liber. Meșterii erau cei care câstigau cel mai bine – zidarii, dulgherii, fierar-betoniștii sau instalatorii. Salahorii, cel mai puțin. Luni, când se dădea adunarea, în fața sediului erau mereu fețe noi. În general, salahorii erau foști pușcăriași, pe care nu-i angaja nimeni în altă parte. Veneau și plecau. Sâmbăta seara, după ce luau banii, se duceau direct la aparate. Adică la jocuri de noroc. Tocau acolo aproape tot. Pe marți nu mai aveau bani nici de țigări. Lucrau pe datorie. Noroc că ni se dădea o masă caldă la prânz. În general, cartofi sau fasole. Cu ceva mezel și multă pâine. Nu aveam căști de protecție, salopete sau mănuși. Fiecare se descurca cum putea. Nimeni nu comenta. După o lună de șantier aveam palmele cât niște lopeți. Cu bătături smulse până la sange. Mă gândeam la amărâții ăia. Care rămâneau pe acolo. Noi mergeam toamna la Cluj. Cu ce mai primeam de la părinți, cu ce mai câştigam peste vară, ne făceam vacanța și aveam și haine noi toamna, la școală. Ei, eventual, făceau iarna sus, la Satu Nou. La penitenciar. Atunci am devenit de stânga. Instinctual. Pe Marx și pe cei care l-au urmat în gândire i-am citit un pic mai tarziu.

Tot atunci am realizat un fapt, care mă urmărește și în ziua de azi. La atâția ani distanță, și pe care l-am observat la fiecare loc de muncă pe care l-am avut. Lipsa de solidaritate între lucrători.  Pe șantier, brusc, dacă vreun muncitor era promovat șef de echipă, în jumătate de oră uita ce făcuse/suferise/trăise până atunci. Devenea mai zbir decât patronul. Dar și un mare lingușitor. Ar fi făcut orice pentru o mică atenție sau vreun beneficiu din partea patronului. Pur și simplu nu ar fi făcut nimic care să le facă viața mai bună celor alături de care lucrase până atunci.

Fabrica

Am terminat facultatea în 2003: inginer diplomat în Electronică și Telecomunicații. În Cluj nu se găsea prea mult de muncă. Puteai să rămâi la master sau să-ți încerci norocul pe la diverse firmulițe care făceau software.  Orașul rămăsese în urmă. Nu se deschidea nicio firmă sub Funar. Am plecat în armată. Pentru șase luni. La termen redus. Trei luni la marinari, la Constanța, și alte trei la transmisiuni, la Sibiu. Am ieșit sublocotenent în rezervă. Am terminat armata înainte de Crăciunul lui 2003. Asta e o poveste aparte. Ce am întâlnit pe acolo e undeva la limita fantasticului. Cântece patriotice în timp ce mergeai la masă, măturat curtea de trei ori pe zi, cadre care plecau după program cu plasa plină de mâncare din porțiile soldaților, alternate și cu dezinteres și nepăsare din partea noastră. Era un joc de-a șoarecele și pisica. Cum să fentăm cât mai ușor cele șase luni de armată. Iar cadrele, cum să pară cât mai autoritare în primele luni, ca apoi să devină parteneri de beții strașnice pe final de stagiu.

După armată, mi-am găsit un loc de muncă, într-un domeniu oarecum conex cu al meu. Automatizări industriale într-o fabrică, pe fosta platformă industrială a orașului meu natal. Sau ce mai rămăsese din ea. Eram inginer de schimb. Făceam desene în AutoCad și apoi le translatam pe un software industrial. Care apoi era încărcat pe niște mașini care tăiau metal. Lucram o săptămână de la șase la două și o săptămână de la două la zece. La patru dimineața mă trezeam. La ora cinci și ceva eram în autobuzul care mergea către fosta platformă a orașului. Era trist. Fețele pe care le vedeam. Cât de sărăcăcios erau îmbrâcați muncitorii! Unii veneau de pe la țară, treziți cu noaptea-n cap. După serviciul în fabrică se întorceau să-și mai muncească pământul. Nu mai fuseseră în concedii de odihnă de ani de zile. De fapt deloc, după 1989. Concediul lor de odihnă de fapt era unul activ. Înainte mergeau pe la casele de odihnă și hotelurile sindicatelor.

Acum, la zece ani distanță, îmi dau seama că fabrica în care lucram era cea mai ok din punctul de vedere al condițiilor. Față de ce era prin jur, nu raportat la ce ar fi însemnat normalitate. Dar, totuși, erau niște ani grei. Se dădeau și bonuri de masă, abonament pe transportul local și pe tren pentru navetiști, se plăteau ore suplimentare și muncitorii aveau un fel de reprezentanță în fața patronatului. Li se mărea salariul în funcție de inflație, dar maxim zece la sută pe an. Cei din secțiile de tratament termic sau acoperiri metalice primeau și un litru de lapte pe zi. Pentru că lucrau în mediu toxic. Dar tot era o viață austeră.  Şi ce câștigau nu le era îndeajuns ca să trăiască bine. Acel bine la care visau cu toții.

Ierarhia în muncă era o combinație de politică de cadre de până în 89 și un fel de management de manual american. Tipic pentru acei ani. Cu director general, comercial, tehnic, inginer-șef, ingineri de schimb, TESA, maiștri, CTC-iști, muncitori calificați și necalificați. Viața cea mai dură o aveau necalificații. Erau expuși abuzurilor de orice fel. Chiar și din partea colegilor, muncitori calificați. Ei câștigau cel mai puțin și, din punct de vedere fizic, făceau munca cea mai grea. Din când în când, câte unul se califica la locul de muncă. Dar, indiferent de categorie sau vârstă, eu aveam senzația că toți trăiesc prost. Şi că nu-i pasă nimănui de soarta lor. Iar ei nu prea aveau altă variantă să iasă din mizerie. Nu aveau cum să devină brusc notari sau avocați. Iar din ce era de muncă în același domeniu prin oraș, aici erau condițiile cele mai bune. În alte locuri nu se făceau cărți de muncă sau salariile trecute erau cele minime pe economie. Iar bonuri de masă sau abonamente de transport în comun era ceva SF. Unii au plecat prin Italia. Alții au rămas și s-au pensionat din acest loc. Acum sunt paznici prin parcări de super-market-uri sau farmacii. Mai fac un ban în plus.

În tot acel timp lucrat pe acolo, m-am apropiat de ei. Îmi făcusem un obicei ca la intrarea în schimb să trec pe la fiecare și să-i salut. Le căutam compania. Le știam poveștile. Un caz mi-a rămas în memorie. Fata de 16 ani a unui sudor rămăsese însărcinată. Deși venirea pe lume a unui copil e o bucurie, pentru ei din punct de vedere financiar era o tragedie. Viitoarea mamă fiind la liceu nu avea niciun venit. Acasă nu voia să spună cine e tatăl, iar vitorul bunic se gândea destul de trist cum o va scoate la capăt.

La nivelul meu nu puteam face mare lucru pentru ei. Doar mărunțișuri. O învoire de juma’ de oră pentru diverse probleme sau alte beneficii din astea administrative. Dar împreună cu un maistru, am tot bătut apropouri șefului nostru ca să le facă muncitorilor o cabină de duș la vestiar. Care a apărut, spre bucuria tuturor. Poate pare hilar ce zic aici, dar pentru acea mică comunitate de oameni, acest duș de la ieșirea din schimb era ceva ce le făcea viața un pic mai bună.

La stat

După un an, am plecat. La stat. Într-o unitate militară. De transmisiuni. Specială. Îmi reactivaseră gradul din rezervă din armată. Eram ofițer inginer. Aici era altă lume. Alte salarii. O să mă raportez în continuare la sistemul de apărare. Evident, raportat la alți angajați ai statului, din sănătate, învăţământ, era şi este, în continuare, o enormitate ceea ce se întâmplă. Un sergent de la Jandarmerie câștigă cât un profesor. Dar și aici era pe ierarhii. Viața avea limitările ei. Din toate punctele de vedere. Un sergent câștiga de patru-cinci ori mai puțin decât un colonel. Avansările înainte de termen se făceau pe criterii dubioase, iar primele se împărțeau tot așa. Un pompier care mergea la foc și își risca viața vedea o primă destul de rar. Operatoarele de la 112 la fel. Iar cei din Ministerul Apărării care doreau să meargă în Afganistan sau Irak se zvonea că trebuia să dea șpagă (lucru care s-a confirmat și pe care l-am citit recent în presă). Singurii care aveau sindicat erau polițiștii și cei din penitenciare. În rest, trebuia să taci. Şi să înghiți. Sunt și aici celebre cazurile de subofițeri care prin diverse împrejurări (terminaseră o faculate) au devenit ofițeri. Şi care brusc își schimbau atitudinea și comportamentul față de cei care le fuseseră egali în ierarhie până atunci.  Din punct de vedere ideologic acolo își are matca extrema dreaptă. Majoritatea celor care au funcție de conducere sunt naționaliști, homofobi și anti-romi. Neoficial. Oficial toți împărtășesc „valorile europene”. O societate închisă din toate punctele de vedere. Din care nu transpiră nimic. Doar comunicate oficiale. Sterile și impersonale. Ar fi nedrept să spun că nu am întâlnit și oameni ok pe acolo, cu alte preocupări. Şi care aveau oroare de acele reguli, regulamente și ordine. Aveau acasă familie și copii, rate la bancă și, nu în puține cazuri, erau singurii membri din familie care aveau serviciu.  În plus, mai ales pentru cei din Ministerul Apărării, mai exista un motiv de nesiguranță: închiderea unității militare, sau faptul că nu se mai găsea o funcție pe care să o încadreze, ceea ce însemna mutarea cu întreaga familie în altă garnizoană. Nici nu știu ce am căutat pe acolo. Deși aveam un salariu bunicel și o condiție socială bună, mai ales pentru un oraș de provincie, am plecat. După exact trei ani și jumătate.

Corporația

M-am mutat în București. La o companie franco-americană. După perioada petrecută ca angajat într-o unitate militară, mă simțeam pe aici ca peștele în apă. După ce avusesem de-a face cu sloganuri de genul „Servesc Patria”, cele din corporație cu privire la eficientizarea muncii și a productivității, plus planurile de dezvoltare profesională, mi se păreau futilități. Le ignoram. Eram fericit că scăpasem din mediul anterior. Îmi vedeam de treburile și sarcinile mele zilnice și, în rest, încercam să nu mă las spălat pe creier. Lucram și lucrez într-un bloc de sticlă în spațiu deschis, iar ca inginer de proiect, sunt la talpa corporației din punct de vedere ierarhic. Doar doamna care face curățenie e în schemă mai jos. Nu am dat din coate ca să ajung șef sau măcar atât de râvnitul team leader.

Eram și sunt conștient că în sistemul ăsta capitalist lucrătorul din corporație e doar un centru de cost. Care aduce profit sau nu. Care e rentabil până la un moment dat. Nimic mai mult. Business-ul companiei în regiune duduia în acei ani. Unii angajați trăiau mai mult decât bine. De fapt atunci a apărut și mitul (păstrat încă) al corporatiștilor care au super viață, fac trei vacanțe pe an și locuiesc cu toții în cartierele noi din nordul Bucureștiului. Reiau. Doar unii angajați trăiau mai mult decât bine. De la un nivel ierarhic în sus. Circulau printre noi, banalii lucrători, niște zvonuri că la nivel de management, bonusurile și primele anuale au cel puțin cinci zerouri la sfârșit. Noi, restul, luam un salariu în plus de Crăciun și încă o primă anuală undeva prin luna mai. Ok. Aș fi ipocrit să zic că o duceam rău. O duceam rău față de cei menționați mai sus, dar mult mai bine față de media din România. Dar trei vacanțe pe an în străinătate nu făceam și nici în cartier rezidențial nu m-am mutat după cum zice mitul.

În corporațiile multinaționale, de la bun început am observat o inegalitate și între lucrătorii egali din punct de vedere al ierarhiei, dar care își fac jobul din țări diferite. Sau care provin din țări diferite. Dacă în primul caz e oarecum de înțeles acest lucru, costurile vieții fiind mai ridicate în Franța sau Germania față de România sau Maroc (că tot e la modă în discuția cu Dacia), deși corporația folosește acest lucru în favoarea acționarilor și profitului (subiect pe care-l voi relua), în cazul al doilea, dacă pentru o poziție deschisă într-o anumită țară aplică două persoane din țări diferite, se pot oferi salarii care diferă. Cazul cel mai elocvent este un interviu pe care l-am avut pentru un job pe care-l oferea o altă corporație în Orientul Mijlociu. Domnul de la HR (originar din India) care m-a intervievat mi-a spus franc în față că salariul diferă în funcție de țara de proveniență. Voi câștiga mai bine decât un inginer pakistanez sau filipinez, dar mai prost decât un inginer din vestul Europei. Același job, aceleași sarcini, același angajator. Am pus tot felul de întrebări despre cum arată contractul, ce clauze etc. Cred că am fost prea insistent. Nu m-au mai sunat.

Dar să revenim. A venit criza. Ne-am făcut sindicat. Printre singurele, în companiile astea multinaționale prezente în România. La început am fost foarte puțini. Apoi oamenii au început să vină. Se tăiau centre de cost. Adică locuri de muncă. Dacă la început mulți mormăiau că sindicatul e ceva comunist, în scurt timp s-au răzgândit. Nu mai erau dați afară de pe o lună pe alta. În funcție de vechimea în corporație, primeau salarii compensatorii. Câteva luni ești asigurat. Până găsești altceva. Tot sindicatul a obținut plata oficială a orelor suplimentare. Conform legii, cu 200%. De fapt asta cu orele suplimentare exista și înainte. Doar că nu se aplica. Contractul colectiv de muncă se negociază anual. O chestie de stânga. Într-o companie multinațională. În România. Cine ar fi crezut? Dar, totuși, eu cred că suntem departe de normalitate. Se taie în continuare de pe listă multe locuri de muncă. Se mută departamente din Europa în Asia. Totul pentru a face profit. Pentru a reduce costurile. Costul de viață scăzut și salariul mediu din țările în curs de dezvoltare este folosit ca motiv pentru a închide unități din Italia, Germania sau Franța și de a muta cercetarea sau producția în altă parte a lumii. Nimănui nu-i pasă de dramele sociale pe care le generează astfel de decizii. Totul pentru triumful companiei pe piață și pentru conturile acționarilor.

Cel mai pervers mi se pare mesajul pe care-l au marile companii când fac asta. Apar pe la TV alături de politicienii locului spunând că sunt investitori strategici și vor să contribuie la dezvoltarea țării din toate punctele de vedere. Nimic mai fals. E cum ziceam mai sus. Pentru profit. Nu-i interesează altceva. Iar noi, mult blamații corporatiști , suntem victime ale acestor strategii care nu țin cont de latura socială a consecințelor lor.

Concluzie

Sunt zece ani de muncă. Plus câteva veri pe șantier. Am trecut în anii ăștia prin toate sistemele. Patronat românesc, stat și corporație. Nici nu știu la ce să sper. Sunt în continuare un visător. Un visător la o Planetă Albastră mai bună. La locuri de muncă mai bune. Fără discriminări în funcție de rasă, sex, orientare sexuală sau naționalitate. În care respectul pentru lucrător să primeze în fața interesului acumulării de capital. În care forța de muncă să nu fie un impersonal centru de cost. Iar lucrătorul un dezumanizat. Nu știu la ce să mă aștept în următorii zece ani de la sistem.  Dar mă aștept ca sindicatele să se trezească, mișcarea mondială de stânga (și mai ales cea românească) să-și revină și fiecare lucrător să protesteze ori de câte ori este supus la abuzuri și la presiuni. Şi mai sper la un lucru. La solidaritatea între lucrători. Acea solidaritate pe care nu am văzut-o în cei zece ani de muncă.

București, ianuarie 2014.

Lasă un comentariu