Acasă Istorii Personale Vocea din „Monoloagele vaginului”

Vocea din „Monoloagele vaginului”

de Gazeta de Artă Politică

de Ioana Pelehatăi

Sunt copil de ani ’90, cu lecțiile despre sex învățate din Bravo, pe șest, că e rușine. Nici nu știu cum, dar mi s-a întâmplat o formă de feminism.

Receptarea inițială

M-am întâlnit pentru prima oară cu Monoloagele vaginului, text deja celebru în State la momentul respectiv, pe la 17-18 ani, pe demult defunctul post Acasă. Pe vremea aia, TV-ul mai avea, din când în când, o zvâcnire-două de viață. Sau poate, de fapt, documentarul bazat pe spectacol realizat de HBO era exact atât de pseudo-feminist și zaharist cât să prindă la gospodinele și fetițele de mahala. Sau poate încă aveam răbdare cu TV-ul, fiindcă n-aveam Facebook. Sau poate încă eram mică. Poate-mi cânta (mie; mie!) Tori Amos „Cause sometimes/ I said sometimes/ I hear my voice/ And it’s been here/ Silent all these years”.

Habar n-am.

Raportarea mea critică de-acum la text n-are nicio legătură cu receptarea de atunci. Oricum, de ce-aș proiecta retroactiv și negativ asupra experienței? N-ar reflecta niciun adevăr. Cele două experiențe distincte de lectură s-ar polua reciproc pân-ar naște o struțo-cămilă deconstructivistă de dragul deconstrucției. Așa că, mai onest, o s-o recunosc ca atare. Monoloagele vaginului mi-au venit când trebuie. Mindfuck total, zic la televizor despre primul ciclu, despre violurile din Bosnia, despre toate șuruburile și rotițele din care-i făcută vulva, despre cuvintele care nu apar niciodată în subtitrare. Despre – mare chestie, ce să spun – lucruri pe care azi le știe toată lumea.

Chipurile.

Eu aveam 17-18 ani. La următorul târg de carte la care am ajuns (cu ai mei, ca de fiecare dată), am scos o bancnotă din plicul cu banii de bursă, am palmat cărticica cu Monoloagele și-am dus-o la școală. N-a provocat nici șoc, nici oprobiu, la școala noastră liberală, filo-americană, de fete. Dar era mișto să vezi cuvintele alea, înșirate mărunt, negru pe alb, pe hârtie. Era mișto să vorbești despre ele, pentru că existau textual, deci aveau demnitate, deci era ok să recunoști că sunt.

Încă nu știam cum e cu numirea ca act de putere și-mi amintesc clar că, până la Monoloagele vaginului, feminismul era o chestie nasoală, cu păr pe picioare, sutiene incinerate și cam atât. Și uite, totuși, că un fel și-un strop de feminism avea brusc legătură și cu mine. Ce dubios.

Tabloidul

Am văzut o singură reprezentație cu Monoloagele vaginului. Terminasem liceul. În aceeași școală, între timp, un ONG pusese textul în scenă într-un club, cu eleve și profesoare din liceu. Reprezentația respectivă a devenit articol de tabloid și ar fi degeaba să răscolesc prin hazna, ca să explic cum s-a ajuns acolo. Ca minimă clarificare, toate elevele din distribuția spectacolului de-atunci erau majore. A, și, hint: e același liceu în care a explodat în 2013 scandalul paradei LGBTQIA Pride. Contextul celor două cazuri e similar: fanatici religioși versus activism pentru acceptare și incluziune. Dar n-are nicio importanță. Șocul a fost altul – ăla al pluralismului de opinii.

Eu: „E ok să vorbești despre lucrurile alea în text, în teatru, în spațiul public”.

Ei: „Cum să vorbești despre sex, masturbare, homosexualitate și viol în context școlar (spectacolul s-a jucat în afara școlii, n.m.)? Textul e vulgar, e scabros, mințile tinere ale acestor fete nu trebuie expuse la așa ceva”.

Și decentrarea

Concluzia a venit greu: decentrarea, ca tehnică de igienă mintală, e bună pentru om. Mi-am făcut din înțelegerea taberelor celorlalte (nu „adverse”, că e un cuvânt diviziv, de evitat) un scop în sine. Eve Ensler a pierdut, între timp, adeziunea feministelor pro-sexualitate, printre care Betty Dodson. Mai multe grupări feministe critică textul pentru parti pris-ul său împotriva bărbaților și a heterosexualității, pentru asocierea obligatorie pe care o face între sex și violență, pentru că ignoră importanța educației despre sex pentru plăcere, pentru că a devenit o instituție de strângere masivă de fonduri, pentru că versiunea inițială a textului glorifica o formă de viol, ș.a.. Înțeleg argumentele de mai sus și sunt, în mare parte, de acord cu ele. Ca multe texte care dau voce unor realități trecute îndelung sub tăcere, Monoloagele s-au datat și au fost confiscate parțial de mainstream. Feminismul ăla bun de azi e altfel, e mai relaxat, e incluziv, nu normativ, nu impune minorităților precepte bazate pe privilegiul femeii albe, din clasa de mijloc. Și eu ce fac cu referințele mele? Cu Monoloagele vaginului, cu Tori cea patetică, cu toate lucrurile care m-au învățat? Ce pot. Le iau ca atare. Mi le asum și le aduc la zi, că altceva n-am ce. Și, din când în când, poate reușesc să le mai dau și eu o voce.

Lucrare colectivă a clasei de pictură murală a lui Mike Alewitz de la Central Connecticut State University. Women in Focus, 2001.

Detaliu din lucrarea colectivă „Women in Focus” (2001) a clasei de pictură murală a lui Mike Alewitz de la Central Connecticut State University. Sursa: https://www.facebook.com/alewitz/media_set?set=a.3502633402040.2167675.1157866386&type=3

Lasă un comentariu