de Marius Bogdan Tudor

„Muncitorul are oricând posibilitatea să plece să lucreze în altă parte.”

Având în vedere evoluția capitalismului în SUA în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nu surprinde faptul că industriile producătoare au dus o luptă crâncenă împotriva organizațiilor muncitorești. Într-o perioadă dedicată acumulării rapide de capital – facilitată de competiția acerbă – costurile cu forța de muncă trebuiau reduse, iar producția accelerată. Îmbunătățirea condițiilor de muncă, creșterea salariilor și reducerea programului de lucru ar fi crescut costurile de producție, iar un astfel de industriaș „luminat” se putea trezi depășit de o concurență mai puțin binevoitoare cu angajații. Însă angajatorii nu aveau la dispoziție doar argumente egoiste; puteau invoca anumite legi „naturale” imuabile. Cererea și oferta, spre exemplu, erau cele care reglementau fără echivoc salariile și programul; pe lângă asta, muncitorul nemulțumit de condițiile oferite își putea exercita acel drept fundamental „american” de a-și da demisia și de a căuta de lucru în altă parte.

Aceste aprecieri pot călători în timp către spațiul est-european post-socialist fără mari mențiuni speciale. Capitalul speculativ a devenit mai influent decât cel industrial, însă fondul relațiilor de muncă a rămas aproape neschimbat, în ciuda evoluțiilor istorice ale celor două spații geografice. Cele două mărturii istorice pe care am ales să le prezentăm – prima a industriașului Thomas H. Wickes, Vice-Președinte al Companiei de Vagoane Pullman Pallace din la sfârșitul secolului al XIX-lea, a doua a lui Clarence Darrow, avocat de drept penal și activist pentru drepturile muncitorilor din S.U.A. – dezvăluie actualitatea discuției despre muncă și capital.

Depoziția lui Thomas H. Wickes[1]

În mai 1894, muncitorii de la Pullman au intrat în grevă, protestând, printre altele, împotriva reducerilor salariale și a concedierii muncitorilor care constituiseră un comitet de negociere cu patronii. American Railway Union (Sindicatul Căilor Ferate Americane, cel la care face referire Wickes), condus de Eugene Debs, a susținut greva și a ținut în loc toate trenurile care aveau în componență vagoane de la Pullman. În timpul intervenției armate a autorităților federale au murit 30 de muncitori și 57 au fost răniți.

„Comisarul Kernan: Ce obiecții aduceți dumneavoastră acelui sindicat?

Thomas H. Wickes: Noi nu dorim să ducem tratative cu oamenii noștri cât timp ei sunt membri ai Sindicatului Căilor Ferate Americane sau ai oricărui alt sindicat. Vom duce tratative cu ei ca simpli indivizi și ca oameni.

K.: Cu fiecare în parte, vreți să spuneți?

T.H.W.: Da, domnule comisar.

K.: Nu credeți, D-le Wickes, că asta ar oferi corporației un avantaj foarte important asupra acestor oameni? Dacă s-ar discuta separat cu fiecare în parte? Ținând cont de abilitățile dumneavoastră, care credeți că ar fi poziția muncitorului într-o astfel de discuție?

T.H.W.: Probabil că muncitorul ar fi mai abil decât mine.

K.: Așadar, credeți că ar fi corect față de muncitorii dumneavoastră ca fiecare din ei să vină pe rând la dumneavoastră și să discute despre problemele pe care le au, susținându-și părerea cu argumente și apărându-și punctul de vedere până la capăt?

T.H.W.: Cred că da. Dacă muncitorul nu este în stare de asta, atunci este problema lui.

K.: Având în vedere că dumneavoastră sunteți reprezentantul unei mari concentrări de capital și ați fost ales în această poziție datorită abilităților dumneavoastră de a-i reprezenta interesele, nu credeți că și muncitorul are dreptul de a se uni cu toți cei din breasla sa și, împreună, de a-i alege pe cei mai capabili dintre ei să le reprezinte cauza?

T.H.W.: Să se unească într-un sindicat?

K.: Da, într-un sindicat.

T.H.W.: Au acest drept, desigur. La fel cum și noi avem dreptul de a refuza să negociem cu ei.

K.: Credeți că aveți dreptul de a nu recunoaște dreptul muncitorilor la negociere?

T.H.W.: Da, domnule comisar. Dacă asta hotărâm.

K.: Dacă asta hotărâți… Asta este politica dumneavoastră?

T.H.W.: Da.

K.: Deci credeți că aveți dreptul de a refuza recunoașterea unui sindicat format cu scopul de a aduce la cunoștința companiei, prin cei mai capabili dintre membri săi, nemulțumirile unuia sau mai multor muncitori?

T.H.W.: Da, asta este politica companiei noastre. Dacă i-am recunoaște pe acești oameni ca reprezentanți ai sindicatelor, ne-ar putea obliga să plătim salarii care să le convină lor, lucru care ar aduce Compania Pullman într-o situație la fel de proastă ca unele căi ferate. Asta din cauza concesiilor pe care considerăm că nu ar trebui să le facem.

K.: Nu credeți că abordarea opusă, și anume să îi tratați pe muncitori ca pe niște indivizi atomizați, v-ar permite dumneavoastră, în cazul în care ați căuta să abuzați de putere, să plătiți doar salarii care să vă convină?

T.H.W.: Fără îndoială că un om aflat într-o poziție de autoritate i-ar putea nedreptăți pe muncitori dacă ar adopta o atitudine injustă și arbitrară. Însă în cazul acesta, muncitorul are oricând posibilitatea să plece să lucreze în altă parte.

K.: Sunteți dispus să luați în calcul faptul că pentru mulți oameni care s-au obișnuit cu un anumit loc de muncă și și-au organizat viața în jurul acelui loc de muncă, o astfel de posibilitate nu înseamnă mare lucru?

T.H.W.: De obicei, cei mai buni oameni ai noștri se remarcă repede; ei nu ne fac probleme cu sindicatele sau cu alte lucruri. Avem necazuri doar din cauza oamenilor inferiori, a celor mai prost pregătiți.

K.: Să înțeleg atunci că oamenii cel mai puțin capabili vă fac cele mai mari probleme?

T.H.W.: Da, așa este; dacă acești oameni sunt dispuși să se lase conduși de cei mai incapabili dintre ei, atunci e problema lor.”

Depoziția lui Clarence Darrow[2]

În 1915, Clarence Darrow a fost printre cei chemați să își exprime opinia despre conflictele de muncă în fața Comisiei pentru Relații Industriale. Această comisie senatorială fusese înființată în 1912 pentru a evalua condițiile de muncă în industriile din SUA în anii 1913-1915. Raportul final al comisiei poate fi citit aici. Concluziile comisiei au condamnat practicile represive ale patronilor într-o asemenea măsură încât președintele Asociației Patronilor din Pittsburgh a declarat public că președintele comisiei ar trebui asasinat.

„Comisarul O’Connell: Unul din subiectele care s-au discutat în timpul lucrărilor acestei comisii și mai ales în timpul acestei audieri a fost numit în fel și chip, mai puțin într-un mod respectabil. Este vorba despre unitățile de producție sindicalizate, pe care patronii le împart în companii „deschise” și companii „închise” (open shop și closed shop)[3], iar sindicatele le consideră unități fără sindicat, respectiv unități cu sindicat. Patronii acuză sindicatele de conspirații criminale, de lipsirea cetățeanului american de dreptul de a munci și de lipsirea angajatorului american de dreptul de a angaja pe oricine dorește în orice condiții dorește, și câte și mai câte. Știu că ați scris multe pe tema asta și sunt convins că cei din comisie ar vrea să afle părerea dumneavoastră despre așa-numitele open shops.

Clarence Darrow: Sigur că se spun foarte multe aiureli pe tema asta. Se vorbește despre dreptul inalienabil de a munci; nu există un asemenea drept. Nimeni nu are dreptul de a munci, iar cei care susțin politicile open shop nu țin la dreptul de a munci al nimănui în afară de cel al muncitorului vulnerabil, nesindicalizat, și asta doar pentru că astfel îl pot folosi. Dacă omul are dreptul constituțional de a munci, atunci ar trebui să existe un cadru legislativ prin care acesta să poată obține de lucru; să i se garanteze găsirea unui loc de muncă. Ori așa ceva nu există. Un om nu poate munci decât dacă există locuri de muncă. În sistemul actual, un om nu poate munci decât pentru un alt om care are nevoie de forța sa de muncă.

Muncitorul își petrece o mare parte din zi în atelier. El nu trebuie să invite în casa sa un muncitor care refuză sindicatul, dacă nu dorește, și probabil că nu va dori asta, și nu are nicio obligație să lucreze cu acel muncitor în fabrică dacă nu dorește. Dacă un prezbiterian refuză să lucreze cu un catolic, poate fi considerat îngust la minte, dar tot nu trebuie s-o facă. Desigur, un om din sindicat are un motiv foarte clar: înțelege și simte că muncitorul care refuză sindicatul lucrează împotriva intereselor clasei sale. El înțelege că singurul mod prin care un muncitor poate obține ceva este negocierea colectivă. Asta înseamnă să spună conducerii „Dacă nu ne măriți salariile de mizerie, nu-mi voi da doar eu demisia, ci ne-o dăm toți și oprim activitatea.” E singura cale. Dacă pleacă un om, zece sau o sută, din 50.000, nu înseamnă nimic. Dar dacă pleacă toți, abia atunci sunt pe picior de egalitate cu angajatorul și îi pot face ceea ce el le face constant atunci când îi concediază. Abia atunci pot negocia, și nu există un alt fel de negociere decât negocierea colectivă, singura care se face de pe picior de egalitate.

Muncitorul nesindicalizat vine și spune „Eu o să-ți iau locul.” El nu este loial sindicatului, iar muncitorul din sindicat îl privește ca pe un trădător și refuză să lucreze alături de el; și are tot dreptul s-o facă.

În realitate, conceptul de open shop nu există. Există unități de producție cu sindicat, respectiv unități fără sindicat. Toți cei care susțin ideea de open shop sunt împotriva întreprinderilor sindicalizate, orice ar spune. Nu vreau să spun prin asta că sindicatele ar fi perfecte; cu siguranță nu sunt. Cei care lucrează cu ele știu asta mai bine ca oricine. Pur și simplu încearcă să-și facă treaba cât de bine pot cu materialul pe care-l au la dispoziție, care e departe de a fi perfect. În multe momente se comportă brutal pentru că trebuie s-o facă, iar uneori creează probleme oamenilor, însă sindicatul este unul din elementele esențiale din lumea industrială, iar lupta se duce între cei care le susțin si cei care li se opun. Cei care se opun sindicatelor afirmă că susțin ideea de open shop, însă open shop-ul este pur și simplu ușa din dos pe care este dat afară muncitorul sindicalizat.”