de Valentina Iancu

Din Antichitate până spre epoca modernă reprezentarea muncii este, cu câteva excepţii (ex. muncile lui Heracle, Sisif sau ale lui Orfeu), absentă;  în pofida faptului că interesul pentru acest subiect apare încă de la primele gesturi creatoare ale omului, respectiv în picturile rupestre. Dispreţul faţă de muncă este comun perioadei premoderne, fiind fundamentat de gândirea politică bazată pe teoria lui Aristotel, care definea activităţile „în care corpul suferă cea mai mare deteriorare” ca fiind cele mai de jos ocupaţii. Acest raţionament care legitimează sclavia este anulat de cei mai importanţi teoreticieni moderni ai muncii, Adam Smith (1723 – 1790) şi Karl Marx (1818 – 1883). Redefinirea muncii şi a rolului ei în interiorul societăţii făcute de Marx a dus la răsturnarea acestei teorii şi apoi la o glorificare simbolică a muncii.  “Motivul ascensiunii muncii în epoca modernă a fost productivitatea ei, iar ideea aparent blasfematoare a lui Marx, după care munca (şi nu Dumnezeu) l-a creat pe om, sau munca (şi nu raţiunea) l-a deosebit pe om de celelalte animale, nu a însemnat altceva decât formularea cea mai radicală şi mai consecventă a unui lucru asupra căruia întreaga epocă modernă căzuse de acord”[1]

În contextul redefinirii rolului muncii în interiorul societăţii, treptat, interesul unor artişti se îndreaptă spre clasele sociale ignorate câteva secole şi imagini ale muncii îşi fac loc în artele vizuale. De la viziunea alegorică a romantismului, la operele care au ca subiect central munca câmpului din realism şi impresionism, se conturează pas cu pas semiotica reprezentării muncii în opera de artă. Iniţial, în artele vizuale munca este plasată într-o simbolistică intrinsec legată de un ceremonial ritualic, care ocultează efortul şi degradarea fizică prezentând omul muncii vizibil idealizat (un exemplu concludent sunt reprezentările impresioniste ale ţăranilor prezentaţi la munca câmpului încălţaţi şi îmbrăcaţi cu haine foarte curate). Artistul ignoră de-a lungul timpului atât opresiunea violentă a sclavagismului cât şi exploatarea din societatea capitalistă, când munca majorităţii devine resursă pentru îmbogăţirea unui grup restrâns. Pentru spaţiul românesc sunt relevante în acest sens reprezentările romilor, atât din perioada sclaviei cât şi cele realizate după eliberare (20 februarie 1856), artiştii români alegând stereotipurile și exotizarea acestei comunităţi, nicidecum condiţiile precare în care îşi desfăşurau viața și munca. Idealizarea este comună reprezentărilor din secolul XIX inspirate de lumea satului românesc, universul rural fiind înscris unui imaginar descins din sfera discursului identitar în care ţăranul este purtătorul unor tradiţii ancestrale, nicidecum un fost sclav, care îşi duce existenţa la limita subzistenţei. Filtrul artistic  produce o falsificare a realităţii, paradigmă vizuală care se schimbă prin intermediul contactului cu ideile expresionismul german, primul curent în care sunt luate în serios teoriile marxiste despre muncă. Munca şi clasa muncitoare au fost în general definite şi reprezentate în interiorul societăţii industriale. Realitatea lumii occidentale era însă net diferită celei româneşti, unde industrializarea era încă nesemnificativă la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Exact cum remarcă istoricul de artă Călin Dan în lucrarea Imaginea muncitorului în grafica românească, este diferită problematica “unei arte dedicate muncii în general şi cea a artei în care actul muncii îl are ca protagonist pe omul erei industriale”[2] În context românesc imaginea muncii este intrinsec legată de agricultură, principala ramură a economiei în epoca modernă. Deși este cert faptul că “din punctul de vedere al vieții specie, toate activitățile își găsesc într-adevăr numitorul comun în muncă, iar singurul criteriu de diferențiere rămas este abundența sau penuria de bunuri care să alimenteze procesul vieții”[3], munca nu a ajuns niciodată o temă centrală a artei românești moderne. Nici chiar în anii de apogeu ai interbelicului tradiţionalist, când ţăranul devenise un laitmotiv al artei româneşti, munca câmpului nu devine subiect artistic. Munca devine temă artistică majoră exclusiv în perioada comunistă, când proletcultismul impune alegerea subiectelor artistice din sfera realităţii sociale.

Ioan Andreescu, „La Arat”.

Pe tot parcursul epocii moderne imaginea muncii prin filtrul artei poate fi discutată pornind de la puţinele reprezentări existente.  Ioan Andreescu (1850-1882) expune la Salonul Oficial din 1880 de la Paris pictura La Arat, lucrare realizată în Franţa, sub impactul artei lui Jean-François Millet (1814-1875). Această compoziţie care surprinde ţăranul în timpul muncii este rară în pictura românească din secolul XIX. În această perioadă nota dominantă a reprezentărilor care au ca subiect ţăranul se înscrie în tipul de reprezentare grigorescian, cunoscut şi criticat pentru idilismul desuet care ignoră tocmai componenta muncii din viaţa ţăranului. Practic, pe tot parcursul secolului XIX predomină în arta plastică reprezentările înscrise în categoria estetică a „frumosului” înţeleasă în sens clasic. Privirea artistului este foarte probabil condiţionată de percepţia consumatorilor de artă şi a comanditarilor, nobilimea şi burghezia locală, al căror interes empatic pentru clasele sărace era nul. Un alt exemplu sunt cele două sculpturi monumentale care flancau intrarea casei Monteoru de pe Calea Victoriei, Agricultura şi Industria Casnică, sculptate de Ioan Georgescu (1858-1898) şi Ştefan Ionescu Valbudea (1856 – 1918) în 1889. Cele două alegorii au fost destinate să prezinte două ocupații importante ale țărăncii române. Creatorii lor au recurs la canonul de reprezentare clasic, optând pentru idealizarea frumuseţii, fapt care  ar putea avea şi o consecinţă pozitivă în percepţia oamenilor muncii, deși ocultează celelalte aspecte ale realităţii lor. Corpul atletic al oamenilor muncii este subiectul alor sculpturi monumentale, realizate la sfârşitul primului deceniu al secolului XX de Frederic (Fritz) Stork (1872-1942)  pentru faţada Palatului Administrativ din Galaţi. În realizarea Agriculturii şi Industriei,  Fritz Stork optează pentru reprezentarea corpului masculin dezvoltat armonios, ideal de frumuseţe păstrat încă din Antichitatea Clasică.  Avem de-a face cu un „gust al epocii” îndreptat către frumuseţea ideală.

Frederik Stork, Industria şi Agricultura

Interesul pentru munca fizică, efortul şi degradarea pe care le presupune, se regăsesc în prima jumătate a secolului XX în opera unor artişti români apropiaţi ideologiei socialiste ca: Ştefan Luchian (1868 – 1916), Octav Băncilă (1872 – 1944), Ignat Bednarik (1882-1963), Ştefan Dimitrescu (1886-1933), Iosif Iser (1881 – 1958), Nicolae Tonitza (1886 – 1940) sau Camil Ressu (1860 – 1962). Se cunosc în opera lor lucrări dedicate muncii câmpului care reuşesc să redea condiţiile grele în care lucrau ţăranii. Răscoala din 1907 a marcat schimbarea paradigmei în care erau percepuţi țăranii şi a îndreptat unii artişti spre un studiu mai apropiat de realitatea dură a lumii satului. Cei mai mulţi țărani lucrau în codiţii de exploatare, muncind de dimineaţă până noaptea, iar în ciuda acestui efort îşi duceau existenţa la limita sărăciei. Întocmai cum remarca Constantin Dobrogeanu-Gherea în Neoiobăgia „a dispărut acum curentul optimist și demagog. Tragicul 1907. Atâta bun a avut și acest an, imens de rău și de trist, pentru că acuma nimenea nu mai îndrăznește să afirme că totul merge spre bine și frumos în fericita Românie“.[4]

Cele mai importante creaţii interbelice dedicate muncii au fost realizate în cadrul Şcolii libere de pictură de la Baia Mare. Mediul artistic  băimărean influenţat de gândirea germană, dar mai ales de proximitatea minelor şi de contactul permanent al artiştilor cu oamenii muncii, a favorizat apariţia unui interes real pentru muncitori şi problemele lor. Viaţa minerilor devine sursă de inspiraţie pentru creatori ca Iosif Klein (1896-1945), Vasile Kazar (1913-1998) sau Lazăr Zin (1899-1991). Construcţia realistă urmăreşte redarea cât mai obiectivă a subiectului ales, fără estetizări sau efecte dramatice gratuite. Dinamica muncii, sărăcia şi dificultăţile lucrătorilor apar adesea în pânzele realizate la Baia Mare. Se conturează acum în opera de artă imaginea unei lumi precare, lipsite de mijloacele necesare pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţa, şi aceasta în condiţiile în care oamenii reprezentaţi munceau. S-a dărâmat mitul conform căruia sărăcia aparţine leneşilor, ceea ce ar obliga, simbolic, la o redefinire a raporturilor dintre muncă şi profit. Emanciparea simbolică a muncitorilor, susținută vag de unii artiști nu a dus și la îmbunătățirea condițiilor lor de viață. Interesul scăzut al artiștilor pentru imaginea muncitorului și a muncii manuale în general este comun dezinteresului statului pentru situația oamenilor din câmpul muncii. Lipsiți de protecția politică, oamenii muncii au fost aruncați la marginea societății. Cumva, în ciuda teoriilor moderne care schimbă statutul muncitorului, percepția celorlalți a rămas inconștient comună celei aristotelice. Exact ca în artă, și în realitate muncitorul a fost ignorat în perioada ante-comunistă, idealizat în comunism și demonizat după 1989.

Galerie: