de Ionuț Sociu

În ForTheWin, se vorbește mult despre moarte (un accident la schi, o sinucidere din cauza datoriilor, un caz de suprasolicitare profesională), dar se vorbește într-un mod detașat, plat, lipsit de orice inflexiune a vocii.  Moartea pare să fie aici doar o informație printre altele, unul dintre meritele acestui spectacol fiind acela de a capta un tip de comunicare omogenă prin care lucrurile banale sunt puse pe același plan cu altele mai grave. Conectată mereu la handsfree, Raluca[1] (Sânziana Nicola) nu mai comunică în propoziții întregi, limbajul ei fiind unul fragmentat.  Cum pentru ea nu mai există nicio distincție între viața personală și cea profesională, nici la nivel discursiv nu se mai întrevede vreun fel de declic emoțional:

„Comandă ceva de mâncare și roagă-i să rămână până terminăm. (pauză) Te sun când aflu ceva. (pauză) Da, alea sigur trebuie refăcute…aia e la schi…în concediu…cam cât o interesează pe ea…Eu n-am primit niciun raport de la ea pe romi. Stai că te sun acum…(pauză) Nu răspunde…hai hai hai…Tâmpita asta nu răspunde…Și asta e la biserică la moaștele nu știu cui. Vezi să nu te scapi că ți-am spus … Hai că-l fac eu și-ți trimit.”

Un alt lucru care surprinde în ForTheWin este lentoarea cu care se desfășoară totul și modul subtil prin care este demontat stereotipul legat de corporație ca loc al hiperacțiunii, așa cum este perceput deseori din exterior.  Scena în care Andrei (Andrei Ioniță) cântă karaoke piesa No surprises (Radiohead), redă cel mai bine ritmul întregului spectacol, unul de activitate sterilă. Nimeni nu aleargă și nimeni nu țipă, atmosfera e una bolnăvicioasă și stranie.  Cum ar zice Thom Yorke, fără alarme și fără surprize.

ForTheWin este, înainte de orice altceva, un spectacol despre  frică și despre felul în care dependența de muncă ajunge să amplifice această frică. Frica de a spera că poți face și altceva, frica de a vorbi despre problemele personale: referindu-se la angajații ei, Andreea  (Andreea Eșanu) spune că „îi respect și îi admir pentru că își văd de treabă și pentru că spaimele și fricile și le țin pentru ei”; frica de a nu fi perceput ca team-player și frica de a te opri și a lua o pauză (potrivit unui sondaj din 2004 realizat de Families and Work Institute,

36 %  dintre  muncitorii americani nu-și folosesc întreaga perioadă a concediilor). Pauza e „riscantă”, pentru că implică o confruntare cu prezentul, iar într-o companie totul e proiectat în viitor. „For the coming future, for the growth, for development”, zice Raluca. „Dar ce se întâmplă cu clipa de față?”, se întreabă tot ea în final. Acea clipă care îți oferă șansa de a-ți face analizele („o analiză de glicemie durează un minut și paisprezece secunde”) și de a comunica cu cei din jurul tău. Ori de câte ori Andrei, colegul ei care se plânge  de „o mega depresie”, încearcă să-i spună ceva, Raluca nu-l ascultă și-i spune că nu are timp.  De aici și concluzia la care ajunge Andrei: „fiecare e cu pizda mă-sii”.

În multe locuri din lume, dependența de muncă  nu e  tratată în mod serios la fel ca orice altă formă de dependență.  Cu toate astea, numai în Japonia, peste 1000 de oameni mor anual din cauza muncii excesive (celebrul sindrom karoshi). Când vine însă vorba de cauze, mulți specialiști sunt de părere că dependența de muncă e condiționată de factori psihologici, și nu de unii sociologici. Astfel de explicații par reducționiste prin felul în care încearcă să disculpe companiile de orice vină  și sună la rândul lor ca niște sloganuri de team-building. În ForTheWin, acest aspect e mai nuanțat, fiind explorat (dar nu dezvoltat îndeajuns) din ambele unghiuri, atât social cât și psihologic. Pe de-o parte, Raluca recunoaște că are o problemă personală: „La mine e o chestie organică asta cu munca. Așa am fost de mică. Să dai tot”.  În același timp, e și o metodă de a compensa „eșecul” părinților, care primeau un salariu de mizerie pentru opt ore de muncă. Dar pe de altă parte, tot Raluca spune: „oamenii sunt noul aur, resursă inepuizbabilă, nelimitată”. Astfel se explică de ce se mai găsesc astăzi atât de multe anunțuri de angajare care se încheie în felul următor: „Wanted Workaholics”. În acest caz, exploatarea e cu atât mai gravă, din moment ce o tulburare obsesiv-compulsivă devine criteriu de selecție la angajare. Puse în oglindă cu mărturiile celor afectați de această problemă, încercările companiilor de a se spăla pe mâini în astfel de cazuri tragice par ridicole și se dezvăluie în cinismul lor. Extrem de relevant în acest sens este acel SMS  pe care, potrivit Mediafax, Raluca Stroescu l-ar fi trimis unui prieten pe data de 5 Aprilie, 2006, la ora 17:58:

„nu mai imi merge nici telefonul pt ca l-am scapat pe jos si nu am avut cand sa-l repar…nu mai vreau….vreau orice serviciu numai sa plec de aici…nu am mai dormit de nustiu cate sapt….maxim 5 ore pe noapte inclusiv sambata si duminica…..poti sa ma recomanzi oriunde ca o sa ma descurc….mai greu ca aici nu exista”