Acasă Teorie Reprezentări vizuale ale protestelor din 2012: “Tu cu cine eşti?”

Reprezentări vizuale ale protestelor din 2012: “Tu cu cine eşti?”

de Gazeta de Artă Politică

de Vlad Petri

Am ajuns în Piaţa Universităţii cu puţin timp înainte ca oamenii să fie “evacuaţi”, pe data de 14 ianurie 2012. Mai mulţi jandarmi, după ce au anunţat ultimatumul – “Vă rugăm să părăsiţi piaţa! Vom folosi forţa!” -, împingeau oamenii, forțându-i să se deplasese în afara perimetrului pieţii Universităţii. Aflat în mijlocul evenimentelor, am început să filmez ceea ce se întâmpla. Eram contrariat, nu înţelegeam de ce nu am dreptul să stau în stradă. Nu protesasem, ajunsesem acolo cu puţin timp în urmă. Faptul că nu îmi era permis să stau, fără să primesc vreo explicaţie clară, felul în care raportul dintre oameni (care erau contrariaţi de această nouă interdicţie) și putere (care-şi manifesta forţa şi superioritatea printr-un anunţ devenit lege) începuse să se structureze, violenţele şi reţinerile care au urmat după, m-au determinat să documentez dinamica evenimentelor şi să împărtăşesc o parte dintre experienţele pe care le-am avut în spaţiul public protestatar din Bucureşti în 2012.

Era prima dată când luam parte la un protest important în România. Poziţia de protestatar a început să se suprapună peste cea de documentarist. M-a interesat atât să urmăresc evoluţia evenimentelor, cât şi să iau parte la transformările socio-politice, transformări care păreau inevitabile. Am participat la proteste aproape zilnic în perioada ianuarie-martie, după care m-am întors în Piaţă în diferite momente, când grupuri variate de protestatari îşi manifestau nemulţumirile.

Pe lângă documentarea propriu-zisă a evenimentelor, am încercat să surprind dinamica spaţiului denumit generic Piaţa Universităţii, spaţiu divizat între două grupuri: cel de la Teatrul Naţional Bucureşti (format din pensionari, angajaţi, foşti revoluţionari, şomeri, oameni fără adăpost, simpatizanţi ai anumitor partide, cu o medie de vârstă de peste 40 de ani, ale căror mesaje erau, în general, anti-guvern şi anti-Băsescu) şi cel de la Fântână (grup format din ong-işti, studenţi, liber profesionişti, angajaţi, ultraşi, artişti, cu o medie de vârstă de 30 de ani, cu mesaje direcţionate împotriva întregii clase politice, FMI, Chevron, împotriva exploatării de la Roşia Montana, dar şi împotriva guvernului şi a lui Traian Băsescu). Cele două grupuri au fost despărţite de şoseaua principală, legătura şi comunicarea dintre ele fiind faciliate de pasaj (acolo unde, începând cu luna februarie, au avut loc diverse marşuri – protestatari de pe ambele părţi “mergând în excursie” la vecinii lor). Astfel, pasajul de la metrou a devenit puntea simbolică de trecere între cele două spaţii ale protestului. Am adus în discuție configurația spațiilor pentru a putea defini mai bine noţiunea de protest. Începând cu luna februarie, TNB, Fântâna şi Pasajul au devenit spaţiile acceptate ale protestului, tolerate de putere, în care oamenii se întâlneau regulat, fără a mai pune o presiune reală asupra forţelor de ordine. Momentele în care protestatarii încercau să găsească alte spaţii de protest (vezi episoadele Ministerul Economiei – anti Chevron, Palatul Cotroceni – anti RMGC, Piaţa Victoriei – mitingul suporterilor Universității Craiova) erau cele care puneau din nou în discuţie raportul protestatari – putere. Au fost spații în care s-a intervenit violent tocmai pentru a transmite mesajul: “Întoarceţi-vă în zona acceptată!”, adică în Piaţa Universităţii. În continuare, îmi propun să vorbesc despre dinamica raportului cu puterea, din perspectiva protestului şi a spaţiului de desfăşurare, precum şi despre reprezentarea vizuală a conflictului.

Reprezentarea vizuală a protestelor din Bucureşti. Raportarea la evenimente

 De curând mi-a spus cineva că a urmărit filmările mele pentru că evenimentele erau prezentate altfel (decât la televiziuni). Ce înseamnă altfel? Pornind de la acest „altfel”, voi încerca să expun strategia mea de documentare a protestelor, după care voi face o comparaţie cu felul în care evenimentele sunt prezentate de către televiziuni. Încă de la început am urmărit să documentez o parte dintre acţiunile la care luam parte, să surprind întâlnirile din spaţiul public, fie că era vorba de momentele de violenţă (de negocierea teritoriului protestatari-putere şi de manifestările violenţei ca atare) sau de întâlniri paşnice – discuţii la care am luat parte, interviuri pe care le-am provocat, imagini descriptive care să documenteze spaţiul public la un moment dat. În primul rând am fost protestatar, în al doilea – documentarist. Fiind în stradă, printre oameni, camera trebuia să fie o extensie a ceea ce vedeam, un mijloc de înregistrare a unor lucruri care îmi atrăgeau atenţia. Prezenţa camerei şi asumarea rolului pe care îl aveam mă determinau să ies din zona de confort, să trec destul de des dintr-o parte în alta a spaţiului, să cunosc şi să aud păreri din ambele părţi. La fel, când aveau loc violenţele am încercat să fiu atât de partea protestatarilor, cât şi a jandarmilor. Cu siguranţă, dacă nu aş fi „înregistrat” evenimentele, aş fi rămas de partea protestatarilor, fără să am acces la o zonă „interzisă” uneori, pe care prezenţa unui aparat foto / cameră de filmat o facilitează. Timp de mai multe luni am „arhivat” momente ale Pieţei – evenimente, discuţii, interviuri, bătăi, manifestări paşnice etc. În prezent mă aflu în perioada de montaj, împreună cu editorul Gabi Basalici. Ne-am propus să realizăm un film care să documenteze perioada ianuarie-august 2012, un film despre evenimentele din Bucureşti, despre oamenii care au ieşit în stadă şi au început din nou să discute în spaţiul public, un film despre mesajele şi revendicările lor. După un an de la declanșarea protestelor, după ce am reușit să parcurg tot materialul, am avut revelaţia unei noi raportări la tot ceea ce au însemnat protestele pentru mine. De la participare şi implicare, până la detaşarea necesară şi încercarea de a oferi o imagine generală, de ansamblu, la un an distanţă. Din perspectiva de documentarist, mi-am dorit să prezint evenimentele imparţial, fără a favoriza un anumit grup sau a urma o anumită direcţie prestabilită. Anumite persoane mi-au spus că am prezentat „obiectiv” evenimentele, lucru pe care îl contest.

Televiziunile de ştiri sunt cele care au promovat insistent ideea de obiectivitate. Pe scurt, televiziunile şi-au trimis echipele să filmeze ceea ce se întâmpla în Piaţă. Şi cum au făcut acest lucru? Camerele de filmat au fost urcate pe platforme (de unde puteau „cuprinde” ansamblul Pieţei, ca la un meci), poziţie care afirmă non-implicare şi superioritate în raport cu oamenii prezenţi în stradă. S-au folosit de macarale şi de alte dispozitive, ca în emisiunile din studio, unde spectatorul se „plimbă” deasupra publicului, vede din mai multe unghiuri. Au creat astfel şi mai mult senzaţia de spectacol. Au fost folosite lumini artificiale (care decupau agresiv doar o parte dintre protestatari, cei care se aflau în faţa camerelor, de multe ori „aranjaţi” de către reporteri ca să dea bine în cadru). Pe lângă asta, în mijlocul oamenilor se afla un reporter care explica cum stau lucrurile, care selecta şi intervieva doar anumiţi oameni, cărora le punea întrebări convenabile, iar în studio câţiva pseudo-experţi îşi dădeau cu părerea despre evenimente. Astfel, departe de a documenta un fenomen, televiziunile ficţionalizau evenimentele, construiau discursul de care aveau nevoie (şi pe care îl serveau direct), cu toate mijloacele pe care le aveau la îndemână, departe de presupusa „obiectivitate” a televiziunilor de ştiri. Felul în care arăţi un eveniment în ansamblu, modul în care te plasezi faţă de subiect, ceea ce decupezi din realitate şi selectezi în urma montajului (imagini şi sunete) sunt acele aspecte care determină felul în care un anumit eveniment e perceput (văzut, înţeles, conştientizat). Conștient de acest tip de raportare, am încercat să stau în mijlocul protestatarilor, să aleg să filmez interviuri cu oameni cât mai diferiţi, să nu folosesc lumină artificială sau alte mijloace care să-i incomodeze. De aici şi până la „obiectivitate” e un drum lung. Cred că felul în care filmăm, ceea ce edităm, importanţa pe care o acordăm unei părţi în detrimentul alteia, sunt doar câteva lucruri care fac ca orice tip de reprezentare să fie subiectivă. Cât de legitim, imparţial, aparent neconstruit e un anumit material filmat sunt lucruri care pot fi discutate, criticate, negociate. Cât de mult serveşte discursului public acceptat de putere sau cât de mult poate să incomodeze sunt lucruri despre care voi vorbi mai departe.

Raportul cu puterea. Spaţiul de protest, între acceptare şi interzicere.

Piața Universității, ianuarie 2012 În vară, în Piaţa Victoriei, mai multă lume s-a adunat ca să ceară demisia premierului Ponta în urma scandalului cu plagiatul. Doi tineri traversează şoseaua şi afişează câteva mesaje în mijlocul intersecţiei, acompaniaţi de uralele mulţimii. Traversez după ei şi încep să filmez. Un poliţist se apropie de mine (era prima dată când îl vedeam) şi îmi spune: „Tu cu cine eşti? Eşti şi cu PDL, şi cu USL, şi cu homosexualii, cu Noua Dreaptă? (filmasem la un miting Noua Dreaptă şi la Marşul Diversităţii – n.m.) Du-te acolo (în apropierea trotuarului) unde stau jurnaliştii adevăraţi!”. Chiar dacă nu mi-am propus să fiu un „jurnalist adevărat”, îmi era indicat locul unde trebuie să stau şi de unde să filmez. Filmarea (documentarea) intră în categoria acceptare / neacceptare de către instituţiile statului, asemeni felului în care puterea se raportează la spaţiul protestatar. Tot așa cum locul în care protestezi este acceptat pentru că nu mai deranjează (Fântână-TNB, din februarie încolo), a filma în spaţiul public incomodează puterea doar atunci când arăți lucuri care „nu trebuie arătate”. Puterea se legitimează prin imaginea pe care o promovează – statul care apără cetăţenii, integritate etc. Imaginile care semnalează abuzuri, care arată o altă faţetă a statului opresiv sunt cele care deranjează, care provoacă reacţii. În momentul violenţelor, atunci când jurnalişti sau oameni care filmează sunt prezenţi, comportamentul jandarmilor e „în ton cu legea”. Atunci ei sunt atenţi şi conştienţi de puterea pe care o reprezintă media. De multe ori, când confruntările au avut loc în afara unghiurilor acoperite de camerele de filmat, situaţia a fost cu totul alta.

Televiziunile au tranşat totul în reprezentarea violențelor. Au exagerat abuzurile – prin repetarea câtorva imagini, date în buclă, pe care au insistat la nesfârşit. La fel s-a întâmplat cu percepţia generală a protestelor. Prin manipulare şi ficţionalizare excesive, publicul larg a început să creadă că protestele au fost construite de televiziuni (care şi-au pus amprenta definitv asupra reprezentării vizuale generale a Pieţii Universităţii din 2012). Cred că acum e necesară o nouă reprezentare a protestelor, care să lase loc interpretărilor. E nevoie de un document al unei perioade pe care încă nu o putem aşeza critic într-un context general. Asta voi încerca să obţin prin filmul la care lucrez.

Lasă un comentariu